REDIVIVUS
REDIVIVUS
De Oprea Paul Romeo
Nu stiu de ce n-am scris in jurnalul meu despre Andreea. Ma uit la paginile pângarite de cuvinte si nu-mi pot explica. Asemenea multor adolescenti – deci oameni!, si asta v-o spun voua, „maturilor” – mi-am scris, am încercat sa-mi scriu, gândurile. Dar nici o singura data n-am spus ceva despre ea sau mama ei. Curios. Ca si cum n-ar fi existat. Probabil din teama de a nu-mi fi descoperite gândurile, femeile sunt fara scrupule atunci când este vorba de deslusirea gândurilor unui barbat. Fie el iubit sau urât. Nu simt mustrari de constiinta, dar un sentiment straniu ma strabate atunci când încerc sa-mi raspund la întrebarea „de ce”. (Poate ca am ramas înca un adolescent.)
Care sa fi fost motivul pentru care am înregistrat tot felul de nenorozii, de la betii, la impresii lasate de filme, dar nimic, nimic din perindarea ei în viata mea? Ce fel de jurnal, cât de mincinos, am putut eu sa tin daca n-am scris nici un rând despre ele? Acum, când prezentul domina trecutul ca un violator care-si sufoca victima, orice explicatie pare nu doar simplista ci lipsita de sens.
M-am mintit singur. Habar n-am. Nu stiu de ce nu mi-am descris-o. De ce n-am putut sculpta în litere chipul ei gingas, cu ochi mari, rotunzi, albastri, ochi înviermuiti, buze subtirele cu infinite posibilitati de zâmbet, sinceritatea chipului ei care striga adevarul în timp ce mintea...totul se estompeaza...si mi-e ciuda pe cel de atunci, dobitoc cu chip (mutra?) de om, care crede ca stapâneste clipa. Obrajii...nu-i tin minte obrajii... Gâtul...frumos, cu oasele ce-i ieseau pe sub piele, cartilaje sau cum dracu’ s-or fi numit, si corpul ei de femeie în devenire... totul se duce pe apa amintirii, pe cararile uitarii si-mi vine sa-njur cuvintele îmbâcsite de sens. Poate ca inclusiv în jurnal înfatisarea ei ar fi fost fara rost. Poate. Nenorocit cuvânt.
I-am descoperit încarcatura în ziua aceea de iarna când se întorcea fericita de la examen...
Dar mai bine sa luminez labirintul de la bun început. Am cunoscut-o în mai. Bla-bla-bla, flori în pom, bla-bla-bla, soare primavaratic, bla-bla-bla, hormoni dezlantuiti, bla-bla-bla, sâni fara sutiene, liberi sa ademeneasca si sa-nmoaie chiar si pietrele. Oricine la (si peste) douazeci de ani întelege. Pot spune cu siguranta ca era o zi frumoasa. Primavara îsi dezvaluia nurii odihniti, dupa albul tern al mortii adormite. Trecusera câteva saptamâni bune de la ivirea tigancilor cu ghiocei pe la colturile strazilor. Atunci am întâlnit-o.
Pe o terasa. Aranja scaunele de plastic. Era aproape de zece dimineata. Totul mirosea a proaspat. A dorinta de viata. Traire. Am asteptat rabdator la distanta pana a rânduit toate scaunele si umbrelele de la mese. M-am dus si m-am asezat privind fascinat rosul de plastic mort.
„Cu ce te servesc?”. M-a întrebat la câteva momente dupa ce m-am instalat la masa. Recunosc ca nu as fi încercat nimic, mi-as fi baut cafeaua ca oricare altul daca nu mi-ar fi vorbit la per tu. Însa familiaritatea cu care m-a îmbratisat de la primele cuvinte m-a facut si mai doritor în a-i fi pe plac.
„ O cafea, cât poti tu de dulce” i-am raspuns.
S-a întors în scurt timp cu ceasca de cafea pusa pe o tava, alaturi de o scrumiera. Pe farfurioara de sub ceasca erau însirate într-un cerc mai multe pliculete cu zahar.
„Tu poti sa ma-ndulcesti atâta sau patronul?”
Mi-a zâmbit în timp ce se aseza în fata mea. Si-a aprins o tigara.
„Patronii sunt zgârciti.”
„Si-atunci?”
„Si-atunci ar trebui sa tragi tu concluzia. Fumezi Rothmans?”
„Da”.
M-a privit cerându-mi explicatii din ochi. Lânga mapa verde care-mi trada anii de studentie, se lafaia un pachet de tigari scumpe.
„Parintii mei nu sunt zgârciti…”
„Sa nu-mi spui ca stau de vorba cu baiatul patronilor”, zise ea facând pe speriata.
„Nu. Chiar asta îti spuneam, parintii mei nu sunt patroni. Câstig singur ceva bani. Le-am vândut o idee unora din Germania, o firma de optica si de acolo îmi vin lunar niste bani.
„Germania?”
„Da. Germania.”
„Ai fost acolo?”
„Nu.”
„Si-atunci cum?”
„Prin Internet. Si contractul l-am semnat prin fax.”
„Chiar asa?”
Ironia ei m-a suparat. Parca-mi bagase cineva un cactus în fund. Dar am vazut o portita deschizându-se.
„Nu ma crezi?”
„Nu.”
„Si daca-ti demonstrez iesi deseara cu mine?”
„Unde?”
„În oras.”
„Da.”
Am deschis mapa si am scos contractul învelit în folia de plastic si i l-am întins.
Ma privea…Imediat, din speranta disperata care se cuibarise în ochii azurii, mi-am dat seama ca vrea ca eu sa-i spun adevarul.
Sa ne întâlnim!
Si ne-am întâlnit.
Pentru multi, e posibil pentru multi dintre voi, a fost o seara obisnuita. Nu si pentru mine. Nu vreau sa-mi amintesc sentimentul acela de frica, panica, transpiratia îmi dorea cu orice pret pierzania. Timp de trei luni, zi de zi.. Doar dorinta ei, speranta ca degetele ei suave, zâmbetul, ochii îndurerati de iubire adolescentina…totul în fiinta ei m-a facut sa nu fug. Sa nu evadez ca un lunatic strigându-i:
„Te iubesc!!”
A fost îndeajuns acel „si eu” al ei, în momentul în care, credeam, am încercat marea cu degetul, si am stiut ca îi apartin si îmi apartine.
În mine navalea dorinta oricarui barbat. De a avea o femeie si a face orice cu ea. Dar ceva ma oprea. Sentimentul acela, frâna pe care o numim iubire (si suntem crezuti!) ma împiedica sa o tratez ca si cum lumea feminina s-ar fi sfârsit o data cu zâmbetul ei. Orice impuls dominator (poate natural)era sfâsiat în bucati de gândirile pe care le aveam fata de ea. Trebuie sa recunosc – si prin asta s-o declar curva – ca m-a chemat la ea în casa înca de la prima întâlnire.
Am sarutat-o cu patima, am încercat sa-i rup buzele cu dintii, ea s-a retras putin speriata de agresivitatea, de prea multa mea dorinta.
Transpiratia, fluviile, broboanele de sudoare ce-mi alergau pe sub brat…si bucuria acceptului ei de a ne „explora”. Asa i-am spus, înfierbântat, plin de pofta.
„Ce e rau în asta? Ne exploram unul pe altul”. Si a tinut. Ne-am sarutat si mângâiat, dar dragoste n-am facut decât dupa vreo doua saptamâni, si-atunci cu grija sa nu ne auda maica-sa.
Aveau un apartament cu doua camere într-un cartier al Sibiului. Hipodrom III.
Din fericire mama Andreei m-a acceptat ca pe un membru al familiei. Încet-încet am intrat în rolul de barbat al casei.
Tin minte cu mare claritate iesirile noastre în week-end. Plimbarile la Curmatura, în Opelul meu nou, cântecele si râsetele de pe drum si pe patura, jocurile…Lui tanti Chivi îi placea sa joace table. Ne înfierbântaseram toti trei în campionate, umpluseram un caiet cu tabele în care însiruiseram cifre, scriam marturile cu rosu si liniile cu albastru, era frumos.
La patru luni de la întâlnirea noastra s-a întâmplat. Era vineri. Am asteptat-o pe Andreea la bar pâna si-a încheiat tura. Trebuia sa termine la sase, dar o colega întârziase, asa ca am mai stat doua ore, si ca sa nu pierd vremea degeaba am bagat doua beri „din partea casei”. În sfârsit. Simteam cum îmi crapa besica, veceul era împutit si n-am vrut sa fac acolo. Când am ajuns la bloc am urcat în graba pâna la etajul doi, la usa ea si-a amintit ca nu cumparase pâine. I-am spus sa ia si niste bere daca tot coboara la magazin. Apoi m-am repezit ca un flamând asupra mâncarii spre usa de la baie. N-am observat lumina aprinsa, n-am auzit zgomotul dusului.
Îngânând cu gura închisa un cântecel dreapta în cada statea. Parul negru îi era dat pe spate. Priveam ca un nacadau faptura goala, stropii de pe piele, ochii închisi,buzele umede, nasul drept, totul într-o secunda, sânii mari dar deloc lasati, buricul dragut, o gropusoara în pântecul neted, picioarele solide, parul pubian, maro, crapatura putei care se întrevedea, începutul ei, gâtul asemanator cu al Andreei, alunita de deasupra sânilor, chiar la mijloc…
„Scuze” am balanganit eu din buze. Mirosul de asfalt încins mi-a invadat narile. N-am putut scapa de el câteva zile la rând.
Poate mi s-a parut, poate e doar o impresie, dar când m-a privit si si-a acoperit cu un gest reflex sexul si sânii, în frântura aia de moment care a trecut de la vederea mea la gest, cred ca am observat cum sfârcurile i s-au întarit, ca si cum corpul ei ar fi reactionat sub privirile mele pacatoase. Vad si acum mâna dreapta, palma, asezata peste sex, si bratul stâng încercând sa acopere sânii, în pozitie paralela cu pamântul.
Am iesit repede, precipitat din baie, îmbatat de senzualitate, natâng si respirând aerul de asfalt încins.
Acum, rememorând întreaga scena, vad aburii parasind pielea încalzita de apa fierbinte dar nu exista îndoiala ca memoria mea poate sa-mi joace feste. Oricum, sunt sigur ca i-am vazut trupul gol, îmbratisat de stropi transparenti si dorinta pagâna.
N-am deschis niciodata discutia despre cele întâmplate. Nici macar în gluma. Am trecut peste incident ca si cum n-ar fi existat. Da. De parca nu ne-am fi vazut. Lui tanti Chivi îi placea sa glumeasca, sa ridiculizeze pe oricine si orice greseala. Dar n-a spus nimic. Poate a crezut ca i s-a parut, poate a fost si ea jenata. Nu stiu nici asta.
Dar stiu ca în noaptea aceea am facut dragoste cu Andreea de patru ori. Nu pot sa uit mirosul de asfalt încins care ma excita nebuneste si nu pot sa uit grija de a rosti în acele momente numele „Andreea”.
Încet-încet am dat uitarii întreaga poveste.
A trecut un an fericit. Ne împacam bine, Andreea reusise la facultate fara taxa (de aceea lucra la bar, pentru ca nu intrase din prima si a trebuit sa sta un an „acasa”), firma din Germania îmi trimitea regulat o suma bunicica de bani, relatia dintre mine si ea devenea tot mai serioasa, începuseram sa vorbim despre logodna cu seriozitate. În plus, se integrase excelent în grupul meu de prieteni, desi la început fusesera câteva neîntelegeri ce au avut ca rezultat niste discutii cu scântei. Dupa un timp însa devenise atât de degajata la chefuri sau la întâlnirile de grup încât aveai impresia ca frumoasa fata fusese cu noi de când lumea.
Dar n-a fost sa fie. Ultima zi a sesiunii de iarna mi-a luat-o. Îmi telefonase, bucuroasa mult de tot, termina anul cu zece si promitea sa-mi aduca ceva. Am auzit soneria dupa ceva timp si m-am repezit la usa. Bucuria de pe fata mi-a fost stearsa de imaginea tâmpa, idioata pe care cu siguranta o afisam. O vecina plângând ca o proasta si frângându-si mâinile bolborosea despre un accident în parcarea din fata blocului, bordura…capul…muchia, coltul bordurii…Andreea…pata de sânge, autorul … lunecus…o luase la spital…
Moarta. Moar-ta.
In acele trei zile am actionat mecanic. M-am îngrijit de înmormântare inconstient de durerea care-mi ardea mocnit în creier. Faceam ceea ce mi se spunea ca un copilas care la doi-trei ani îndeplineste nevinovat ceea ce i se cere. Chiar si bulgarii de pamânt înghetat, sunetul acela, hohotul perfid al pamântului peste lemnul lacuit al sicriului, nu m-au putut scoate din starea de paralizie spirituala. În tot acest timp tanti Chivi plângea, lesina, se trezea, plângea…
Dupa înmormântare si parastas am ajutat-o sa strânga, împreuna cu sora ei. Oamenii au plecat. Unul câte unul, vinovati ca sunt în viata, dar bucurosi, oh, cât de bucurosi! ca sunt vii, dadeau mâna cu noi, ne sarutau pe obraji si plecau. Sora lui tanti Chivi a ramas ultima. Plângând au spalat împreuna vasele. Tanti Chivi refuzase sa nu ajute. Trebuia sa lucreze, sa-si ia mintea de la durere. Seara am ramas doar noi doi. Stateam pe canapea în fata televizorului acoperit cu o fata de masa si ne uitam fix la el, de parca urma ca la stiri sa apara ea ca prezentatoare si sa ne zâmbeasca.
Tanti Chivi încetase cu plânsul.
Mi-am pus capul pe umarul iei si mâna dupa cap. M-a îmbratisat si ea leganându-ma. Nu stiu cum fata mea a ajuns sa se cuibareasca pe sânii ei. Ma legana. Am început sa plâng. Tot mecanic. Fara sentiment. Doar scânceam în timp ce îi sarutam prin haina neagra. Doar scânceam în timp ce desfaceam nasturii negrii, scânceam si îndepartam bluza de pe ea. Scânceam în timp ce desfaceam sutienul negru, scânceam în timp ce desfaceam fermoarul negru al fustei, scânceam în timp ce înlaturam chilotii negrii, scânceam în timp ce sarutam parul maro, scânceam în timp ce sarutam sfârcurile rozalii.
Probabil ca exista o explicatie psihologica a excitarii sexuale din timpul unei înmormântari. Poate este una patologica. Poate e una psihanalitica. Nu ma intereseaza. Nu stiu.
Stiu ca doar ca doar scânceam în timp ce o patrundeam, ca scânceam când ea ma mângâia, ca scânceam la gândul vinovat ca exist si fac ceea ce fac. Si nu ma puteam opri din scâncit.
Nici nu mai tin minte daca ne-am privit, dupa. N-am gasit explicatie pentru ceea ce am facut. Oricum, orice gând de sinucidere m-a disparut o data cu ultimul scâncet pe cale îl scoteam în timp ce ma linisteam si toti muschii mi se relaxau deasupra ei. Acum, nu-mi pot da seama: sa ma acuz, sa nu ma acuz…Mai bine nu.
Dar poate ca prietenul meu Alin, coleg de banca în clasele mici, avea dreptate atunci când a urlat în scrisoarea pe care orice sinucigas obisnuit o lasa în urma, ca o ultima dovada, o întârziata afirmare a existentei lui secatuite „voua, cei vii (adica vietuitoarelor! – n.a.) atât va spun: sunteti niste sinucigasi ratati”.
De Oprea Paul Romeo
Nu stiu de ce n-am scris in jurnalul meu despre Andreea. Ma uit la paginile pângarite de cuvinte si nu-mi pot explica. Asemenea multor adolescenti – deci oameni!, si asta v-o spun voua, „maturilor” – mi-am scris, am încercat sa-mi scriu, gândurile. Dar nici o singura data n-am spus ceva despre ea sau mama ei. Curios. Ca si cum n-ar fi existat. Probabil din teama de a nu-mi fi descoperite gândurile, femeile sunt fara scrupule atunci când este vorba de deslusirea gândurilor unui barbat. Fie el iubit sau urât. Nu simt mustrari de constiinta, dar un sentiment straniu ma strabate atunci când încerc sa-mi raspund la întrebarea „de ce”. (Poate ca am ramas înca un adolescent.)
Care sa fi fost motivul pentru care am înregistrat tot felul de nenorozii, de la betii, la impresii lasate de filme, dar nimic, nimic din perindarea ei în viata mea? Ce fel de jurnal, cât de mincinos, am putut eu sa tin daca n-am scris nici un rând despre ele? Acum, când prezentul domina trecutul ca un violator care-si sufoca victima, orice explicatie pare nu doar simplista ci lipsita de sens.
M-am mintit singur. Habar n-am. Nu stiu de ce nu mi-am descris-o. De ce n-am putut sculpta în litere chipul ei gingas, cu ochi mari, rotunzi, albastri, ochi înviermuiti, buze subtirele cu infinite posibilitati de zâmbet, sinceritatea chipului ei care striga adevarul în timp ce mintea...totul se estompeaza...si mi-e ciuda pe cel de atunci, dobitoc cu chip (mutra?) de om, care crede ca stapâneste clipa. Obrajii...nu-i tin minte obrajii... Gâtul...frumos, cu oasele ce-i ieseau pe sub piele, cartilaje sau cum dracu’ s-or fi numit, si corpul ei de femeie în devenire... totul se duce pe apa amintirii, pe cararile uitarii si-mi vine sa-njur cuvintele îmbâcsite de sens. Poate ca inclusiv în jurnal înfatisarea ei ar fi fost fara rost. Poate. Nenorocit cuvânt.
I-am descoperit încarcatura în ziua aceea de iarna când se întorcea fericita de la examen...
Dar mai bine sa luminez labirintul de la bun început. Am cunoscut-o în mai. Bla-bla-bla, flori în pom, bla-bla-bla, soare primavaratic, bla-bla-bla, hormoni dezlantuiti, bla-bla-bla, sâni fara sutiene, liberi sa ademeneasca si sa-nmoaie chiar si pietrele. Oricine la (si peste) douazeci de ani întelege. Pot spune cu siguranta ca era o zi frumoasa. Primavara îsi dezvaluia nurii odihniti, dupa albul tern al mortii adormite. Trecusera câteva saptamâni bune de la ivirea tigancilor cu ghiocei pe la colturile strazilor. Atunci am întâlnit-o.
Pe o terasa. Aranja scaunele de plastic. Era aproape de zece dimineata. Totul mirosea a proaspat. A dorinta de viata. Traire. Am asteptat rabdator la distanta pana a rânduit toate scaunele si umbrelele de la mese. M-am dus si m-am asezat privind fascinat rosul de plastic mort.
„Cu ce te servesc?”. M-a întrebat la câteva momente dupa ce m-am instalat la masa. Recunosc ca nu as fi încercat nimic, mi-as fi baut cafeaua ca oricare altul daca nu mi-ar fi vorbit la per tu. Însa familiaritatea cu care m-a îmbratisat de la primele cuvinte m-a facut si mai doritor în a-i fi pe plac.
„ O cafea, cât poti tu de dulce” i-am raspuns.
S-a întors în scurt timp cu ceasca de cafea pusa pe o tava, alaturi de o scrumiera. Pe farfurioara de sub ceasca erau însirate într-un cerc mai multe pliculete cu zahar.
„Tu poti sa ma-ndulcesti atâta sau patronul?”
Mi-a zâmbit în timp ce se aseza în fata mea. Si-a aprins o tigara.
„Patronii sunt zgârciti.”
„Si-atunci?”
„Si-atunci ar trebui sa tragi tu concluzia. Fumezi Rothmans?”
„Da”.
M-a privit cerându-mi explicatii din ochi. Lânga mapa verde care-mi trada anii de studentie, se lafaia un pachet de tigari scumpe.
„Parintii mei nu sunt zgârciti…”
„Sa nu-mi spui ca stau de vorba cu baiatul patronilor”, zise ea facând pe speriata.
„Nu. Chiar asta îti spuneam, parintii mei nu sunt patroni. Câstig singur ceva bani. Le-am vândut o idee unora din Germania, o firma de optica si de acolo îmi vin lunar niste bani.
„Germania?”
„Da. Germania.”
„Ai fost acolo?”
„Nu.”
„Si-atunci cum?”
„Prin Internet. Si contractul l-am semnat prin fax.”
„Chiar asa?”
Ironia ei m-a suparat. Parca-mi bagase cineva un cactus în fund. Dar am vazut o portita deschizându-se.
„Nu ma crezi?”
„Nu.”
„Si daca-ti demonstrez iesi deseara cu mine?”
„Unde?”
„În oras.”
„Da.”
Am deschis mapa si am scos contractul învelit în folia de plastic si i l-am întins.
Ma privea…Imediat, din speranta disperata care se cuibarise în ochii azurii, mi-am dat seama ca vrea ca eu sa-i spun adevarul.
Sa ne întâlnim!
Si ne-am întâlnit.
Pentru multi, e posibil pentru multi dintre voi, a fost o seara obisnuita. Nu si pentru mine. Nu vreau sa-mi amintesc sentimentul acela de frica, panica, transpiratia îmi dorea cu orice pret pierzania. Timp de trei luni, zi de zi.. Doar dorinta ei, speranta ca degetele ei suave, zâmbetul, ochii îndurerati de iubire adolescentina…totul în fiinta ei m-a facut sa nu fug. Sa nu evadez ca un lunatic strigându-i:
„Te iubesc!!”
A fost îndeajuns acel „si eu” al ei, în momentul în care, credeam, am încercat marea cu degetul, si am stiut ca îi apartin si îmi apartine.
În mine navalea dorinta oricarui barbat. De a avea o femeie si a face orice cu ea. Dar ceva ma oprea. Sentimentul acela, frâna pe care o numim iubire (si suntem crezuti!) ma împiedica sa o tratez ca si cum lumea feminina s-ar fi sfârsit o data cu zâmbetul ei. Orice impuls dominator (poate natural)era sfâsiat în bucati de gândirile pe care le aveam fata de ea. Trebuie sa recunosc – si prin asta s-o declar curva – ca m-a chemat la ea în casa înca de la prima întâlnire.
Am sarutat-o cu patima, am încercat sa-i rup buzele cu dintii, ea s-a retras putin speriata de agresivitatea, de prea multa mea dorinta.
Transpiratia, fluviile, broboanele de sudoare ce-mi alergau pe sub brat…si bucuria acceptului ei de a ne „explora”. Asa i-am spus, înfierbântat, plin de pofta.
„Ce e rau în asta? Ne exploram unul pe altul”. Si a tinut. Ne-am sarutat si mângâiat, dar dragoste n-am facut decât dupa vreo doua saptamâni, si-atunci cu grija sa nu ne auda maica-sa.
Aveau un apartament cu doua camere într-un cartier al Sibiului. Hipodrom III.
Din fericire mama Andreei m-a acceptat ca pe un membru al familiei. Încet-încet am intrat în rolul de barbat al casei.
Tin minte cu mare claritate iesirile noastre în week-end. Plimbarile la Curmatura, în Opelul meu nou, cântecele si râsetele de pe drum si pe patura, jocurile…Lui tanti Chivi îi placea sa joace table. Ne înfierbântaseram toti trei în campionate, umpluseram un caiet cu tabele în care însiruiseram cifre, scriam marturile cu rosu si liniile cu albastru, era frumos.
La patru luni de la întâlnirea noastra s-a întâmplat. Era vineri. Am asteptat-o pe Andreea la bar pâna si-a încheiat tura. Trebuia sa termine la sase, dar o colega întârziase, asa ca am mai stat doua ore, si ca sa nu pierd vremea degeaba am bagat doua beri „din partea casei”. În sfârsit. Simteam cum îmi crapa besica, veceul era împutit si n-am vrut sa fac acolo. Când am ajuns la bloc am urcat în graba pâna la etajul doi, la usa ea si-a amintit ca nu cumparase pâine. I-am spus sa ia si niste bere daca tot coboara la magazin. Apoi m-am repezit ca un flamând asupra mâncarii spre usa de la baie. N-am observat lumina aprinsa, n-am auzit zgomotul dusului.
Îngânând cu gura închisa un cântecel dreapta în cada statea. Parul negru îi era dat pe spate. Priveam ca un nacadau faptura goala, stropii de pe piele, ochii închisi,buzele umede, nasul drept, totul într-o secunda, sânii mari dar deloc lasati, buricul dragut, o gropusoara în pântecul neted, picioarele solide, parul pubian, maro, crapatura putei care se întrevedea, începutul ei, gâtul asemanator cu al Andreei, alunita de deasupra sânilor, chiar la mijloc…
„Scuze” am balanganit eu din buze. Mirosul de asfalt încins mi-a invadat narile. N-am putut scapa de el câteva zile la rând.
Poate mi s-a parut, poate e doar o impresie, dar când m-a privit si si-a acoperit cu un gest reflex sexul si sânii, în frântura aia de moment care a trecut de la vederea mea la gest, cred ca am observat cum sfârcurile i s-au întarit, ca si cum corpul ei ar fi reactionat sub privirile mele pacatoase. Vad si acum mâna dreapta, palma, asezata peste sex, si bratul stâng încercând sa acopere sânii, în pozitie paralela cu pamântul.
Am iesit repede, precipitat din baie, îmbatat de senzualitate, natâng si respirând aerul de asfalt încins.
Acum, rememorând întreaga scena, vad aburii parasind pielea încalzita de apa fierbinte dar nu exista îndoiala ca memoria mea poate sa-mi joace feste. Oricum, sunt sigur ca i-am vazut trupul gol, îmbratisat de stropi transparenti si dorinta pagâna.
N-am deschis niciodata discutia despre cele întâmplate. Nici macar în gluma. Am trecut peste incident ca si cum n-ar fi existat. Da. De parca nu ne-am fi vazut. Lui tanti Chivi îi placea sa glumeasca, sa ridiculizeze pe oricine si orice greseala. Dar n-a spus nimic. Poate a crezut ca i s-a parut, poate a fost si ea jenata. Nu stiu nici asta.
Dar stiu ca în noaptea aceea am facut dragoste cu Andreea de patru ori. Nu pot sa uit mirosul de asfalt încins care ma excita nebuneste si nu pot sa uit grija de a rosti în acele momente numele „Andreea”.
Încet-încet am dat uitarii întreaga poveste.
A trecut un an fericit. Ne împacam bine, Andreea reusise la facultate fara taxa (de aceea lucra la bar, pentru ca nu intrase din prima si a trebuit sa sta un an „acasa”), firma din Germania îmi trimitea regulat o suma bunicica de bani, relatia dintre mine si ea devenea tot mai serioasa, începuseram sa vorbim despre logodna cu seriozitate. În plus, se integrase excelent în grupul meu de prieteni, desi la început fusesera câteva neîntelegeri ce au avut ca rezultat niste discutii cu scântei. Dupa un timp însa devenise atât de degajata la chefuri sau la întâlnirile de grup încât aveai impresia ca frumoasa fata fusese cu noi de când lumea.
Dar n-a fost sa fie. Ultima zi a sesiunii de iarna mi-a luat-o. Îmi telefonase, bucuroasa mult de tot, termina anul cu zece si promitea sa-mi aduca ceva. Am auzit soneria dupa ceva timp si m-am repezit la usa. Bucuria de pe fata mi-a fost stearsa de imaginea tâmpa, idioata pe care cu siguranta o afisam. O vecina plângând ca o proasta si frângându-si mâinile bolborosea despre un accident în parcarea din fata blocului, bordura…capul…muchia, coltul bordurii…Andreea…pata de sânge, autorul … lunecus…o luase la spital…
Moarta. Moar-ta.
In acele trei zile am actionat mecanic. M-am îngrijit de înmormântare inconstient de durerea care-mi ardea mocnit în creier. Faceam ceea ce mi se spunea ca un copilas care la doi-trei ani îndeplineste nevinovat ceea ce i se cere. Chiar si bulgarii de pamânt înghetat, sunetul acela, hohotul perfid al pamântului peste lemnul lacuit al sicriului, nu m-au putut scoate din starea de paralizie spirituala. În tot acest timp tanti Chivi plângea, lesina, se trezea, plângea…
Dupa înmormântare si parastas am ajutat-o sa strânga, împreuna cu sora ei. Oamenii au plecat. Unul câte unul, vinovati ca sunt în viata, dar bucurosi, oh, cât de bucurosi! ca sunt vii, dadeau mâna cu noi, ne sarutau pe obraji si plecau. Sora lui tanti Chivi a ramas ultima. Plângând au spalat împreuna vasele. Tanti Chivi refuzase sa nu ajute. Trebuia sa lucreze, sa-si ia mintea de la durere. Seara am ramas doar noi doi. Stateam pe canapea în fata televizorului acoperit cu o fata de masa si ne uitam fix la el, de parca urma ca la stiri sa apara ea ca prezentatoare si sa ne zâmbeasca.
Tanti Chivi încetase cu plânsul.
Mi-am pus capul pe umarul iei si mâna dupa cap. M-a îmbratisat si ea leganându-ma. Nu stiu cum fata mea a ajuns sa se cuibareasca pe sânii ei. Ma legana. Am început sa plâng. Tot mecanic. Fara sentiment. Doar scânceam în timp ce îi sarutam prin haina neagra. Doar scânceam în timp ce desfaceam nasturii negrii, scânceam si îndepartam bluza de pe ea. Scânceam în timp ce desfaceam sutienul negru, scânceam în timp ce desfaceam fermoarul negru al fustei, scânceam în timp ce înlaturam chilotii negrii, scânceam în timp ce sarutam parul maro, scânceam în timp ce sarutam sfârcurile rozalii.
Probabil ca exista o explicatie psihologica a excitarii sexuale din timpul unei înmormântari. Poate este una patologica. Poate e una psihanalitica. Nu ma intereseaza. Nu stiu.
Stiu ca doar ca doar scânceam în timp ce o patrundeam, ca scânceam când ea ma mângâia, ca scânceam la gândul vinovat ca exist si fac ceea ce fac. Si nu ma puteam opri din scâncit.
Nici nu mai tin minte daca ne-am privit, dupa. N-am gasit explicatie pentru ceea ce am facut. Oricum, orice gând de sinucidere m-a disparut o data cu ultimul scâncet pe cale îl scoteam în timp ce ma linisteam si toti muschii mi se relaxau deasupra ei. Acum, nu-mi pot da seama: sa ma acuz, sa nu ma acuz…Mai bine nu.
Dar poate ca prietenul meu Alin, coleg de banca în clasele mici, avea dreptate atunci când a urlat în scrisoarea pe care orice sinucigas obisnuit o lasa în urma, ca o ultima dovada, o întârziata afirmare a existentei lui secatuite „voua, cei vii (adica vietuitoarelor! – n.a.) atât va spun: sunteti niste sinucigasi ratati”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu