Pe bloc
PE BLOC
de OPREA PAUL ROMEO
Era în jur de ora zece când Raul îşi întinse pătura pe bitumul negru şi prăfuit. Privi pustietatea din jur cu aerul unui cunoscător. “Nimeni nu vine sus. Cartier de mărginaşi.” Soarele ardea deşi încă se mai lupta cu răcoarea ploii de azi-noapte. În plopii care scăpaseră netăiaţi câteva păsărele cântau. “De ce or fi tăiat plopii? Ţineau umbră grădinilor lor de mărginaşi.” În faţa blocului, după şosea şi parcarea paralelă cu ea, se aflau nişte grădini, pe un spaţiu viran lung de vreo 20 de metri. După ele sursura un pârâiaş, apa care se scurgea de la cimitir. “Graniţa oraşului.” Era un canal prăpădit care colcăia de viaţă, în contrast cu originile lui macabre. Se vărsa într-un mic lac, unde se dădeau iarna pe gheaţă, şi în unele veri pescuiau, cu toate că doi-trei peşti mai mici ca palma alcătuiau o recoltă enormă. Dar numai de pescuit nu-i ardea lui Raul. Calculatorul lui era pe moarte şi Vali nu se întorcea în oraş decât peste câteva zile. Tocmai acum când inspiraţia îl lovea în neştire. Lucra de câteva zile la “Meta-misterul”, un fel de eseu, în care îşi aşternea gândurile, niţel alambicate, despre mister şi implicaţiile lui psiho-filosofice.
Foile pe care le ţinea în mână atunci când se întinse pe pătură conţineau tocmai aceste digresiuni de adolescent întârziat care crede că vrea mai mult decât poate. “Vină neuronală”. Un vânticel rebel îi flutură “manuscrisul”, ceea ce-l enervă enorm. Înjură vântul şi mama lui încercând să potolească rebeliunea neînsufleţită a hârtiilor, dar ele se încăpăţânau să se mişte şi să nu rămână aşa cum el ar fi vrut. Căută din priviri o piatră pe care s-o folosească drept proptă. Luă o bucată de lemn aruncată pe acolo de lucrătorii care construiau acoperişul, o mirosi, îi plăcea mirosul de proaspăt, şi-i mângâie marginea netedă. Sictirit de vânt se întinse pe burtă la marginea blocului. De la înălţimea etajului patru oamenii sunt mai mici. “Nu par.” E bine să vezi trecătorii, oamenii, şi orice fiinţă de sus. Ei, în micimea lor, te ignoră. “Numai buni de scuipat în creştet”. O uşoară ameţeală îl învălui, se simţea exact ca atunci când fumase prima dată. Îşi aminti cum fusese când Florin îl adusese prima oară pe bloc. Avea cam şapte ani. Îi era frică dar trebuia să arate curajos. Stăteau întinşi, exact cum stătea el acum, pe buza acoperişului şi trăgeau cu cornete prin tuburile de plastic de care făcuseră rost rugându-se de muncitorii plictisiţi ce se făceau că lucrează la blocul de garsoniere din spate. După ce îi necăjiseră cu vorbe urâte despre mămicile lor, găuri şi alte alea le dăduseră un tub lung de aproape trei metri, din care şi-au făcut arme grele, tăindu-l şi lipind 6-7 bucăţi cu bandă adezivă primită din Germania de părinţii lui Florin. Ce le-a rămas a fost vândut pe două “Eugenii” şi un Pif. Păruse o zi frumoasă, ca şi cea de azi, dar şeful de scară, domnul Osiceanu i-a observat în timp ce ţinteau cu voioşie orice mişca prin faţa blocului (şi putea fi văzut), a urcat încet, neauzit, scara de fier care ducea pe acoperiş, i-a prins pe fiecare de câte o ureche cu gândul să-i ducă jos, dar Florin se smucise fugind ca un ied, în salturi mari. Domnul Osiceanu îi dăduse atunci drumul lui Raul încercând să-l prindă pe evadat, dar se împiedicase, fără să cadă, a fost destul însă pentru a-i oferi timp să ţâşnească în urma lui Florin şi să se salveze. I-a copleşit disperarea şi tremuratul când au văzut că uşa de intrare în scara cinci era închisă. Au fugit bâzâind, cerând îndurare înainte vreme, spre ultima lor şansă. Uşa de la scara şase. Era dată în lături. Au coborât în goană, unul după altul, ignind şi lovindu-se. În fuga lor nebună au uitat să iasă din scară, trezindu-se în pivniţă. “Prizonieri.” Auzeau glasurile piţigăiate ale celorlalţi copii de la etajul unu. Era o emoţie a copilului detectiv în vocile lor, părăsiseră jocul de cărţi, însoţindu-l pe domnul Osiceanu la vânătoare, deşi nu ştiau ce făcuseră urmăriţii.
Norocul lor a fost că familia Vizitiu nu-şi amenajase încă pivniţa, nu-şi puseseră uşă de fier, Florin, dracul să-l ia, ştia asta, aşa că au fugit ca tălâmbii, lovindu-se de ţevi şi de zidurile de beton construite aiurea, de parcă ăla care făcuse subsolul vrusese ca nu cumva să se grăbească cineva pe acolo. Văzând ochiul de lumină Raul se aruncase ca o torpilă prin pătratul mic, ieşind aproape fără să atingă marginile, urmat de Florin care şi-a pierdut un pantof în mâinile domnului Osiceanu, dar smucitura disperării l-a salvat. Şi-au petrecut ziua râzând de nenea Osiceanu ascunşi prin cimitir, ronţăind “Eugeniile” şi citind numele morţilor de pe cruci. Atunci au descoperit un nou joc. Trebuia să găseşti cel mai bătrân şi cel mai tânăr mort. Ţinea minte clar, prea clar, micile morminte ale celor de câteva luni sau de câteva zile, erau undeva pitite, lângă pădure, de parcă oamenii mari ar fi vrut să ascundă faptul că mor şi copiii. “Şi copii mor.”
Dar ziua aceea nu se încheiase bine deloc. Maică-sa l-a bătut cu vergeaua de plastic, de unde o fi avut-o, strigând în acelaşi timp, el încerca să se ferească de lovituri, dar auzea cum ea nu dă banii pe caiete ca să facă el cornete, şi ce caută el pe bloc, vrea să cadă de-acolo, să moară? Trei ore petrecuse la uşa apartamentului, plângea şi suna plin de speranţă, “mamiii, nu maai faaac, îţi promiiit mamiii, îţi promiiit”.
Raul zâmbi. “Ce maimuţă comică este omul.” Privi spre dreapta, acolo unde la nici trei sute de metri străluceau în soare crucile. "Morţii au o cruce la cap şi o groază de viermi în cap.” Amintirea bunicului său mort îi paraliză gândurile. “Unii morţi par atât de vii. Îi vrem vii.” Negarea, aşteptarea ca el să se ridice, să fie totul o glumă…”Moartea e o glumă proastă. Un mister tâmpit şi o sursă de manipulare, ca orice mister ne-elucidat şi care nu se vrea a fi rezolvat. Lacrimile şi amintirile forţate, de bine, n-au înviat pe nimeni. Cel puţin nu în vremurile noastre.” Din păcate pentru el, tânărul sărea de la un sentiment la altul, în consecinţă de la o idee la alta, acum se gândea la bunic, acum la moarte, pentru ca în momentul următor să se viseze invitat la un talk-show, făcând teoria morţii, imaginându-şi că aduce luminarea tuturor şi că este ascultat cu gura căscată de toată lumea. Dar numai în gândurile sale se putea exprima în toată pletitudinea, căci suferea puţin de agorafobie. Se bâlbâia când îşi spunea gândurile în public şi orice contra-argument îl paraliza, reuşea să găsească un răspuns, dar după mult timp şi în singurătate, asta se întâmpla la toate argumentaţiile, chiar şi la cele pe care le credea infailibile.
Încerca să găsească fisuri ale propriilor lui idei, dar probabil că avea o prea bună imagine despre el însuşi, pentru că niciodată nu le găsea pe cele mai bune. Şi de aici o slabă putere de anticipare. “Ignoranţa e mama multor mistere. Dar şi voinţa de putere, şi prostia…Dorinţa de imaginaţie… De exemplu un dispărut. Pe unde o fi, ce va face…Tot ce dispare din sfera conştiinţei devine un mister, e o lume a ceea ce ştim, a ceea ce credem, ţesem poveşti pe care le credem, îndobitociţi de graniţa dintre raţiune şi imaginaţie…Dar aţi putea defini această graniţă, îl întreba admirator moderatorul care era împreună cu toţi telespectatorii uimit de adevărurile extrase din propriile trăiri de celebrul său invitat. “Nu există un loc, un spaţiu, graniţa aceasta o creăm în momentul când negăm realul, când fabulăm, când ne închipuim cum ar fi el, realul, fără a avea o dovadă în acest sens…Adică…nu gândim ceea ce este ci ne înşelăm, deci ne imaginăm ceea ce ar putea fi, iar în sens aristotelic adevărul este ceea ce este, realul este, imaginaţia doar ne dă iluzia că ar exista ceva. Desigur, este greu de înţeles, verbul «a fi», aidoma lui Dumnezeu, ne scapă printre degete, avem doar iluzia că în sfârşit am rezolvat problema, dar de fapt n-am făcut nimic, dacă oamenii s-ar înţelege asupra lui Dumnezeu şi asupra verbului «a fi», am trăi într-o lume mai bună. Dar nu credeţi că dacă s-ar înţelege asupra oricărei probleme sau divergenţe, lumea ar fi oricum mai bună? Este perfect valabil ceea ce spuneţi, dar marile neînţelegeri se lovesc de mistere, din neştiinţă, din cultivarea neştiinţei adesea în folosul propriu. Adesea pentru un mister sau doar pentru augumentarea lui mor oameni nevinovaţi. Vezi cazul lui Giordano Bruno care a murit nu doar pentru adevăr sau altfel spus nu atât pentru arătarea adevărului ci pentru păstrarea forţei misterului numit Dumnezeu. Vreţi să spuneţi că Dumnezeu este vinovat de…Vai de mine, departe de mine gândul acesta, ştiţi mai bine ca mine că doar omul este vinovat, nici Dumnezeu şi nici misterul în sine nu pot fi declaraţi vinovaţi, omul care se foloseşte de mister, care foloseşte în scop propriu misterul…” În gând e uşor să aduci discuţia exact unde vrei tu. În gând nu doar că poţi iubi pe oricine dar poţi fi iubit de oricine. “Imaginaţia e un drog care ne ajută să scăpăm de real, şi dacă rămânem prea mult acolo se va găsi cineva să ne vrea înapoi în coşmarul realului.” Fragmentarea propriilor gânduri continua. Ştia că are nevoie de continuitate, că trebuie să vadă lucrurile de la cap la coadă, dar poate nu vroia. Sau nu putea.
Îşi îndreptă atenţia asupra realului. Fiind prima zi din week-end câţiva oameni din bloc ieşiseră să-şi mai cureţe maşinile. Probabil că mulţi dintre ei doar îşi făceau de lucru pe la maşini doar ca să scape de gurile nevestelor.
Din stânga veneau braţ la braţ istoricul Racoviţeanu şi Alexandru Ivănescu. Discutau ceva gesticulând cu mâinile libere. Îşi aminti dialogul cu necunoscutul din trenul de Timişoara. Fusese la o întâlnire a istoricilor şi îl acuza pe domnul Mihai că ar fi fost omul securităţii, desigur, curajos fiind, nu i-o spusese în faţă, dar îi împuia capul tânărului necunoscut cu “date” despre tatăl istoricului, fost mitropolit sau alt ceva, oricum cu funcţie mare în biserica greco-catolică, parcă şi tradusese o carte cu dialoguri ale Papei Ioan Paul al II-lea, spunând că mitropolitul sau ce o fi fost făcuse închisoare nu pentru că ar fi fost anticomunist ci pentru că se împotrivise unirii Transilvaniei cu România. Abia după mult timp îşi dăduse seama Raul că fusese manipulat, pe moment îşi pierduse consideraţia pe care o avea faţă de familia istoricului, dar analizând toată discuţia, după ceva vreme, cum îi era obiceiul, realizase că era puţin credibil, dar nu imposibil, ca înalta faţă bisericească să fie contra unirii la aproape un sfert de secol de la împlinirea ei. Sora istoricului, o domnişoară bătrână, cum îi stă bine unei fete de prelat, îl meditase pe Raul la franceză, şi-i spusese că despre anii de închisoare ai tatălui lor nu se discuta niciodată, de aici trăsese el concluzia că era o anumită ruşine în familia lor, dar poate că bătrânul nu vrusese să vorbească despre martiriul cu care îl binecuvântase Dumnezeu. Poate că şi înfăţişarea necunoscutului din tren, avea cioc, părul lung, în contradicţie cu imaginea despre un om de ştiinţă, blugi, cămaşă sport, contribuise prea mult la formarea opiniei greşite a lui Raul despre familia Racoviţeanu. În sfârşit, cine ştie… E de crezut că necunoscutul istoric din Timişoara, arunca cu noroi în istoria unei familii, istorie pe care el nu o avea. “Este defectul profesional al istoricilor români de a vedea greşelile altora şi mai puţin cele din propria ogradă. Minciuna stă confortabil în România.” Cei doi trecuseră de bloc atunci când Raul ajunsese la concluzia cu minciuna. De la vederea a doi intelectuali, la minciună… Cam aşa rătăceau gândurile tânărului nostru cocoţat la soare pe blocul cu patru etaje. “Dar unde nu stă confortabil minciuna?”
Până şi ăştia din bloc, tot mai mulţi migraseră spre maşinile aliniate în parcare, păcălindu-şi nevestele că aveau de lucru, de fapt erau ahitaţi după o mică salvare de câteva ore măcar, căutau câteva clipe de relaş, de linişte pe care nu le puteau obţine decât minţind. Şi când te gândeşti că în urmă cu ceva timp unii dintre ei ar fi băut şi transpiraţia de sub braţ a femeilor pe care acum le evitau, cel puţin pentru câteva ore. “«Pentru totdeauna» este o expresie în deplina proprietate a zeilor.”
De jos îi făcu cu mâna domnul Timaru. Erau doi tineri căsătoriţi de aproape un an. El era administrator la o firmă germană, ea manager la una de publicitate. Aveau bani, două maşini aduse din Elveţia, fără copii. Duceau un trai aproape occidental, nu trebuia să caute de lucru prin ziare, aşa cum făcea el. Raul îi răspunse cu veselie prefăcută. El şi alţii din bloc se uitau la doamna Timaru cu poftă masculină, pe care cu greu şi-o ascundeau. Ştia că se bucură de simpatia celor doi soţi. Înainte ca ei să-şi cumpere imprimantă veneau uneori şi-l rugau să le scoată câte o foaie două. Acum, când ei aveau una color, era rândul lui să-i roage să-l ajute. De multe ori se ducea la ei cu anumite desene, grafice despre care spunea că sunt ale lui, de la o lucrare, dar de fapt erau scoase din burtă. Îşi dorea să fie puţin în preajma ei. Îi dăduseră chiar şi o cheie de la apartament pentru că la mijlocul săptămânii următoare plecau în vacanţă aşa că îl rugaseră pe el să ude florile şi să ia ziarul din cutia poştală, pentru ca nu cumva să-şi dea seama cine nu trebuie că nu sunt acasă. Îi spuseseră chiar că poate să stea peste noapte în apartament, cu lumina aprinsă seara, tot pentru a da iluzia că este locuit.
Domnul Timaru, “spune-mi Andrei, doar nu sunt un moş”, îl chemă din gesturi, arătându-i cu degetul mare îndreptat spre gură că are ceva de băut. Raul dădu din cap că nu. Îşi lipi degetele mici ale mâinilor mişcându-le puţin în faţă, pentru ca domnul Timaru să-şi dea seama că vrea să citească. “Misterul, necunoscutul.” De câte ori nu şi-o închipuise pe fragila doamnă făcând sex cu soţul ei, gâfâind sub el, sub burta lui care începea să prindă rotunjime, dar oricât ar fi vrut nu putea să şi-o imagineze mângâindu-l, deşi o vedea adesea alintându-l, plimbându-şi mâna prin părul lui sau pe fese, îşi permiteau o anumită familiaritate în prezenţa lui Raul pentru că îl considerau prieten… “Câtă fascinaţie asupra a ceea ce nu vedem cu proprii ochi, cât de uşor ne minţim pentru a ne satisface curiozitatea chiar dacă într-un mod absolut fals”. Dar moderatorul emisiunii TV nu era prea inspirat astăzi. Tăcu. “Ne adăpăm cu iluzii, câteodată mizere, perverse, doar pentru că nu ştim. Şi când aflăm în mod exact ceea ce doream să ştim, ne dăm seama că nu e chiar aşa cum ne-am imaginat. Omul e maimuţica ancorată în copilărie.” În ultimul timp toate definiţiile lui despre om se reduceau la înnobilări ale maimuţei, de fapt se gândea la cimpanzeu, era în ceea ce s-ar putea numi “perioada maimuţei”, aşa cum fusese într-un timp în “perioada nasului”. Îl ţinuse vreo două luni. Toată atenţia lui fusese îndreptată spre nasurile oamenilor. Le găsea extrem de comice. Îi venea să râdă privind orice nas. Lung, borcănat, mic, ascuţit, frumos, cu negi, fără, simpatic, urât, toate îl făceau să râdă. Câteva săptămâni nu a ieşit din casă de teamă să nu-l creadă lumea nebun. Poate că era o formă internă de a evita spaţiul public. Un mod de autoapărare. Când se întâmplase asta? Acum doi sau trei ani.
Cum îl părăsise “perioada nasului” este un mister. “Omul se vrea înşelat de mistere, adevărul e prea sec, adeseori atât de sterp încât preferăm beţia minciunii. Suntem iobagii fanteziei, ai răzbunărilor imaginative, ai succesului fals, existent doar în mintea noastră. Am vorbit înainte de un dispărut, povestea lui ne fascinează, parcă l-a înghiţit pământul, spunem noi îngrijoraţi, iar ultimul om care l-a văzut devine o sursă de speranţă, poate ştie mai mult, dar e numai un simplu om care l-a văzut înainte să dispară, şi atât.” Moderatorul nu avea de gând să spună nimic.
Vântul se mai potolise, o ultimă privire şi o să se întoarcă la foile lui. “Cum ar fi să sar? Toate discuţiile despre motivul sinuciderii mele. Ce l-o fi apucat, ce-o fi fost în capul lui? Gândurile sunt asemănătoare cu ale voastre, dar voi negaţi asta, aveţi nevoie de mister aşa cum obsedatul are nevoie de împlinirea fanteziilor. E o negare de care nu scapă nimeni, aşa cum minţiţi că nu vă bucuraţi când i se întâmplă cuiva vreo nenorocire, cum ar fi o boală necruţătoare, sunteţi plini de compasiune, dar undeva într-un colţ ascuns al gândurilor voastre un licăr de bucurie trăieşte: bine că nu mi s-a întâmplat mie. Doar cei care ţin cu adevărat la suferind, şi aceştia sunt extrem de puţini, ar vrea să fie în locul lui.”
Memoria îi actualiză imaginea petei de sânge închegat pe asfaltul prăfuit din faţa unui bloc vecin. Un poliţist somnoros şi o lumânare străjuiau locul în care murise fata aia debilă mintal. Deşi se aruncase doar de la etajul unu, căzuse în cap. De ce se aruncase, chiar că rămâne o necunoscută. Sau fata aceea de 13-14 ani, “frumoasă ca o păpuşă”, cel puţin aşa spunea lumea, care se aruncase de la etajul şapte sau opt de frica tatălui care o ameninţase cu pumnul înainte să intre în bloc. Un muncitor apucase s-o prindă însă i-a fracturat coloana vertebrală. Şi sinuciderea a reuşit. Ce-o fi gândit taică-său după aceea chiar că este un mister. “Dar ce-or fi simţit ele, în special aia normală, cealaltă o fi ascultat glasuri sau dracu ştie ce, dar să vezi pământul apropiindu-se, să cauţi în ultimul moment o scăpare şi să n-o găseşti, să te cuprindă disperarea şi regretul, doar eşti om, deci ai fi putut acţiona altfel. Ce sursă de mister este sinuciderea! Alături de pretenţiile introspecţioniste, putem broda poveşti despre ceea ce ar fi putut fi sau face mortul, îi atribuim împliniri pe care nu le-ar fi realizat niciodată, doar nu ne costă nimic.” Raul ştia ce simte cel care sare de la înălţime. La bazinul “Olimpia” se aruncase de la zece metri. În apă. Stomacul urcă spre gât, teama imensă a căderii, şi sentimentul groaznic al lipsei posibilităţii de întoarcere. Dar câtă adrenalină se elibera atunci! Rămâne un mister şi cât de mult depind sentimentele de bio-chimie, şi cât de mult influenţează sentimentele bio-chimia. Oricum este o stradă cu două sensuri.
Peste drum domnul Timaru îşi găsise cu cine să împartă sticla. Povestea cu un alt auto-exilat domestic. Râdeau. Soarele începea să-i ardă creierii. „La fel, e un mister şi cauza pentru care doar religiile născute în zone calde au parte de fanatici. Creştinii, islamiştii, evreii…câte războaie pentru Dumnezeu, pe care îl cred unic, cu anumite deosebiri de nuanţă, deosebiri destul de radicale în unicitatea centrală în care ei cred, astfel încât să omoare familii, iar în cazul celor din urmă să încerce a-i elimina cu totul…Curios, dar după ce au importat aceste religii ale înţelegerii, europenii au găsit încă o scuză în a porni războaie. Dar islamiştii nu au importat nici o religie, spuse moderatorul trezit din amorţeală. Da, însă au dus şi ei, sub scutul manipulator al religiei, lupte, au semănat moarte. Nu cred că budiştii au în istoria lor războaie de convertire, deşi nu este imposibil…” Raul îşi dădu seama că gândurile i-o luau la vale pe panta religiei. Se consolase demult. Avea un capitol despre religie în manuscrisul pe care îl aşezase lângă pătură. Acum îl prinsese brusc dorul să bea ceva. Privirea lui stărui asupra domnului Timaru dar acesta era în toiul unei discuţii cu vecinul Răhăianu, plimbau sticla de la unul la altul continuând să hămăie. Oamenii care râd nu sunt preocupaţi de mister. De sinucidere. De moarte.
Moartea asta din care se nasc toate… „Până şi fericirea ca orice altă stare, tot din moarte îşi trage seva. Frica să nu mori fără a fi măcar o dată fericit.” Pe Raul îl prinse o dorinţă ciudată de a vedea dacă e deschisă uşa prin care îşi găsise efemera salvare de acum câţiva ani. Se ridică încet ca în transă pornind printre bârnele ce alcătuiau scheletul viitorului acoperiş. Mergea cât mai la margine, probabil cu gândul la sinucidere, probabil cu speranţa că domnul Timaru îl va vedea şi-l va chema din nou. Văzu ascunse sub o grămadă de laţi „sau poate uitate sau poate lăsate” o pereche de mănuşi mari, de sudor. Se aplecă absent şi le vârî pe mâini. Uşa era deschisă. Scara şase. Cea în care locuia familia Timaru. La etajul unu. „Acolo unde erau trădătorii.” Începu să refacă traseul fricii aidoma unui fost prizonier de lagăr venit ca turist pe locurile în care îşi trăise coşmarul. „Coşmărise. Sau coşmărase.” Simţea umezeala de pe palme, parte din cauza mănuşilor, parte din cauza amintirilor. „Ce-ar fi să-i trag o vizită? Si-aşa îi singură.” Pe casa scării lumina de la becurile chioare ce se chinuiau să lupte cu negura era aceiaşi. La fel era şi sclipirea mută a vopselei verzi, uşor de spălat şi care îmbrăca peretele cam un metru de la podea. Nu se întâlni cu nimeni.
„Până şi când îţi sună cineva uşă, tot cu un mister ai de-a face. Nu ştii cine mă-sa sună.” Bătu. Un zâmbet bizar îi străfulgeră faţa, fanteziile lui sexuale cu doamna Timaru, deplina lor libertate şi dezlănţuire, strigătele, gâfâiala animalică, extazul ei care dura enorm, transpiraţia lucioasă care le îmbrăţişa trupurile… Şi când te gândeşti că n-avusese nici măcar curajul de a se masturba cu gândul la ea, să nu care cumva s-o păteze.
— Bună, Raul, îi spuse ea veselă. El tresări, emigrând cu greu din ţara falsului Oniris. Îşi dădu seama că se află în faţa ei şi stă fără să aibă ce să spună. Hai, intră, continuă ea, tocmai terminam să dau cu aspiratorul.
— Calculatorul, Vali nu a venit, plecat… îngână el mai mult decât derutat.
— Intră în bucătărie, termin să dau şi bem o cafea îi răspunse ea deloc preocupată de calculator, ar fi vrut să bea o cafea cu el „pentru că nu are cu cine.”
El se duse încet spre uşa albă cu un geam mic prin care nu se vedea nimic,
era plin cu nişte modele florale. Se aşeză la masă pe scaunul pătrat de lemn. „Uşile sunt ca gândurile, ascund mistere.” Din locul pe care îl ocupase, privind spre stânga o putea spiona. Stătea aplecată mişcând ritmic furtunul aspiratorului. Purta un capot de mătase galben închis, cu nişte flori mari de tot, orhidee, roşiatice, presărate pe alocuri cu un maro dulce. „Ce poziţie!” Raul îşi dădea toată silinţa să vadă dacă sânii se mişcau o dată cu corpul, în acea mişcare de du-te vino. „Oare o avea sutien?” Alt mister. Îşi imagină balansul erotic al sânilor îndreptaţi cu sfârcurile spre pământ. Şi culoarea roşie. Sau roz? Maronie? Ştia că putea fi surprins cum o aţinteşte, dar nu se putea stăpâni.
Ea termină de aspirat, încolăci furtunul argintiu şi duse aparatul la loc. Intră veselă şi se aşeză la masă.
— Vai, ce mă doare spatele, am stat atâta aplecată. Tu, ce mai faci? Îi puse întrebarea fără să-l privească, întinzându-se către scurgătorul de lângă chiuvetă pentru a lua două căni. Raul mai tăcea încă atunci când ea turna lichidul negru din termosul mic de pe masă.
— Bine, vin de pe bloc, răspunse el renunţând pentru moment la ultimul mister care îl chinuia.
Femeia aruncă pe masă un pachet de ţigări scumpe. Era ca un fel de convenţie între ei şi el. Când îi ajutase cu imprimanta îi oferiseră bani, dar el refuzase categoric, aşa că veneau întotdeauna cu un pachet de ţigări scumpe. Rămăsese obiceiul ca el să nu fumeze din ţigările lui atunci când se afla în vizită la ei.
— De pe bloc? Da’ ce-ai făcut acolo?
— Am citit. Întinse mâna să apuce cana. Mănuşa mare, unsuroasă ieşi de sub
masă, acolo unde îşi ţine el mereu mâinile. Se sperie observând-o.
— Ce-i cu mănuşa asta? Ţi-e frig, spuse ea ironic.
— Le-am găsit pe bloc şi n-am avut unde să le pun.
Motivul pentru care purta mănuşile în mijlocul verii i se păru lui Raul deosebit de credibil. Le scoase şi le puse în poală. Pentru a depăşi momentul luă pachetul de ţigări şi alese una. Doamna Timaru scoase din buzunarul halatului galben o brichetă. După ce o aprinse pe a lui, cuprinse una între buzele ei fără a mai stinge flacăra. „Misterul de a fi o ţigară.” Un val de frig îl scutură, de parcă îi părea rău că-şi dăduse jos mănuşile.
Doamna Timaru îşi strânse capotul chiar deasupra sânilor. Gestul acesta îl enervă. După ce eliberă fumul ea zise:
— Dar de ce citeşti pe bloc?
— E mai multă linişte. Şi după ce termină ăia de pus acoperişul n-o să mai pot merge acolo. O să fie întuneric.
— Da, bine că s-au hotărât o dată să plătească toţi.
Chestiunile astea domestice îi dădeau lui Raul dureri de cap. Din fericire ea schimbă subiectul.
— Auzi, că mi-am adus aminte, nu stă cu tine în scara patru o doamnă Mihăilescu, sau Mihăilă, sau aşa ceva? A venit la noi la firmă să se angajeze. Dă-i, te rog nişte referinţe, ştii tu, „Subsemnatul Raul Popea…”
„Ştii că mă gândesc la ţâţele tale şi tu discuţi cu nonşalanţă despre proasta aia. În realitate îţi spui în gând «ţâţele mele, ţâţele mele…»”
Raul sorbi. Făcu o grimasă.
— Aoleu, am uitat că tu nu o bei amară. Stai, pentru tine am nişte frişcă.
Ar fi vrut să-i spună că frişca nu-i place, îi face greaţă, dar era pentru el. Cum frigiderul se afla chiar în spatele lui, se feri uşor, din corp, fără a muta scaunul. Fundul ei feminin era la mai puţin de douăzeci de centimetri. „Faţa mea lângă fundul ei.” Imaginaţia începu din nou să se lupte cu realitatea textilă. Fu forţat să înceteze în momentul în care ajunse la anus. Femeia puse tubul cu frişcă pe masă. El privea posomorât literele albe pe fond albastru „…zahne”. Încercase acum câţiva ani să înveţe germana, dar cu toate că dăduse o groază de bani pe cărţi nu reuşise să treacă de primele patru-cinci lecţii „fără profesor”. Scutură ruşinat tubul, fiind sigur că ea îi zâmbeşte nu din simpatie, nu pentru că îi era drag, ci fiindcă vedea în mişcarea ritmică anumite conotaţii sexuale. „Ce-ar fi dacă…” Sunetul hârşâit se opri repede.
— Pune-ţi mai multă. Sau poate vrei zahăr, stai să-ţi dau zahăr. Se ridică şi deschise dulapul de deasupra chiuvetei. Nu-l găsesc, spuse ea încet.
„Cât mister s-ar naşte odată cu…” Puse mâna pe tubul rece. Se răzgândi. Îndesă încet, absent şi meticulos mănuşile pe mâini. „Ce de posibilităţi, câte variante de luat în consideraţie.”
— Unde naiba o fi, probabil Andrei l-o fi pus pe undeva.
— L-am văzut de pe bloc, şopti el. Curăţa maşina. „Maşina nu se curăţă cu zahăr. De ce mă ridic ?.” Ajunse în spatele ei.
— Da, în fiecare sâmbătă pleacă afară. Uită-te tu pe raftul de sus, eşti mai înalt.
Dar el privea scurgătorul, de parcă locul zahărului era lângă oala albastră, lângă furculiţe şi linguriţe. Sau lângă cuţit. „Crima e raiul misterului” decretă el în timp ce lama tăia sec de la un capăt la altul, gâtul lung, frumos al doamnei. O nouă gură cu limbă fluidă se căsca sub bărbia puţin întinsă în afară. „Doamne, câtă frică trebuie să simtă. Şi câtă noutate.” După şocul de câteva momente, femeia („de acum victima”) dădu să cadă. Probabil, nu, cu siguranţă încerca să ţipe, să-i facă pe toţi părtaşi la groaza ei. Dar chiar şi un om deloc preocupat de mister îşi poate imagina că scotea un doar horcăit extrem de nefeminin. „Chiar bărbătesc.” Simţea sângele cum îi loveşte obrazul stâng. „E aceeaşi senzaţie cutanată pe care am avut-o când am tăiat găina şi mă lovea jetul pe braţ.” O sprijini cu gândul că o ajută. „Să nu uit, să nu uit, să nu uit; şi să scriu.” Se aplecă uşor, încet, sprijinind-o. „Suferim mai bine pe spate.” Îl iritau gândurile astea care aveau atât de puţin a face cu actul lui. Se vedea actor într-o piesă. Supărat, îi dădu drumul când corpul ei mai avea vreo treizeci de centimetri până la podea. Sunetul înăbuşit pe care îl scoase capul când pocni podeaua fu supt de urechile lui avide. „Cum să-i faci părtaşi pe mahalagii ăştia la aşa ceva?” Din nou sărise aiurea, la altceva. Se hotărî să se concentreze asupra corpului muribund. Îngenunche. O privea inocent, aplecându-şi capul într-o parte. Dar nu era îndeajuns. Acum avea în minte cartea de psihologie pe care i-o împrumutase doamna. „Trebuie s-o aduc înapoi.” Spre a îndepărta alte gânduri care năvăleau ca tâmpitele se aplecă să o sărute pe gura „adevărată”, să fie el ultimul care o sărută. Dar parcă n-ar fi vrut să-şi compromită crima. Curiozitatea atingerii buzelor ei tremurânde, acoperite de sânge, inevitabilitatea răcirii lor… Renunţă.
Întinse mâna spre pieptul ei. Nu prea înţelegea de ce se pătase şi halatul cu sânge. Corpul începu să se mişte repede ca şi cum ar fi fost curentat. Privi speriat spasmele, ca un copil care e uluit pentru prima dată de mânia unui adult, nu înţelege ceea ce se întâmplă dar îşi dă seama că ceva nu este în regulă şi că nu trebuie să uite ce se întâmplă. Împinse cu genunchii şi mâinile corpul într-o rână. Rămase inert, exact cum îşi imaginase el. Sângele gâlâia tot mai greu. Desfăcu puţin, puţin de tot halatul. Din cauza mănuşii care îi lua din dexteritate, halatul dezveli mai mult decât ar fi vrut el. Nu avea sutien şi era roşu închis. „Câte mistere dizolvate şi create în acelaşi timp. Dintr-o singură acţiune. Cred că erau tare drepţi.” În sfârşit revenise asupra misterului. Dar se aplecă din nou asupra femeii. O mirosii. „Moarte proaspătă. Deci aşa miroase.” Era un alt mister rezolvat degeaba.
Aşa cum vor încerca şi ceilalţi să-şi dea seama. Ce se întâmplase, „cine” şi „de ce” o făcuse. Prima dată domnul Timaru va intra şi o va vedea cum nu o mai văzuse. Moartă. Poate doar în imaginaţia lui. Wellcome to reality! „Doamne, câte gânduri, câte gesturi! Poate o va lua în braţe, o va legăna sau poate se va repezi la telefon să cheme salvarea, ori va încerca el însuşi prima dată să o ajute. Câtă disperare!” Ar fi vrut să trăiască şi el o asemenea stare. Cât de puţin, nu contează. „Va suna la poliţie, va striga-o, va urla după ajutorul vecinilor, va refuza să creadă că i s-a întâmplat chiar lui, lui. Şi înmormântarea, tristeţea, negrul…” Un suspin înfundat. Nu murise. „De-asta nu mirosise deosebit.” Scoase mănuşa pentru a-i simţi pulsul. Nu se hotăra unde să pună mâna. La gât, unde sângele se prelingea acum încetişor sau pe sânul stâng. „Ţâţele tale, ţâţele tale. Cearşaful meu rupt, când mi-a dat ăla un pumn, eram întra şaptea, de-am stat două zile cu buza umflată, prima dată cu o femeie când nu mi-a fost frică aşa cum am crezut şi m-am descurcat destul de bine, când am sărit de la zece şi un dobitoc a sărit şi el de la cinci, am plesnit apa cu spatele, am crezut că-i gata, mor, se rezolva misterul, n-a fost aşa, trăiesc deşi am crezut că mi-am rupt toate coastele, nu mai aveam aer, dorm pe cearşaf rupt şi nu vreau să-i spun mamei , blocaj respirator câteva momente apleacă-te să vedem dacă nu ţi-ai rupt ceva, e bine, masajul bine-venit, senzaţia de insolaţie pe spate, proasta aia, m-am oferit să-i fiu cavaler, mi-a râs în nas, toate gândurile astea inutile ca…dracu’ să mă ia, nici măcar o comparaţie nu găsesc…” Reuşi să evadeze. „Poliţia, criminaliştii, discuţiile, pe palier, în bloc, în cartier, dorinţa de a afla autorul şi de a-i pătrunde în gânduri. Analiza tuturor urmelor, ce de sânge, şi pe pereţi, şi pe jos, şi pe mobilă, au băut cafea, există o mare posibilitate să-l fi cunoscut, cerc de suspecţi, probabil un bărbat, e prea dur modul de acţiune, ştiu că suferiţi, dar faceţi o listă cu toţi cunoscuţii, aveaţi duşmani…” Imaginile vii, frumoase, ale viitorului îl încântau. „Doamne, câte posibilităţi, aşa ceva mai rar, am pervertit lumea cu o crimă dar am îmbogăţit-o cu un mister şi copiii lui.” Îl mulţumea gândul că reuşise să-l scoată din banalitate pe domnul Timaru. Nu doar pentru că-l făcuse o vremelnică vedetă de cartier, dar era bine pentru el, îl smulsese din cotidian, îl făcuse să trăiască, să simtă viaţa.
Până la urmă îi puse mâna pe frunte. Încercă să găsească vena de la tâmplă. Văzu dârele roşii pe care le lăsau degetele lui. Uimit, constată că sângele pătrunsese şi în mănuşi. Puse cu resemnare mâna la gâtul roşu. Când îşi dădu seama că pipăie cu degetul mare şi arătătorul marginile rănii îl încercă un sentiment de plăcere. „Deci aşa se simte.”
Şi-apoi mai era mobilul. „De ce. O altă posibilitate de a mări misterul. Jaf. Lipseşte ceva din casă, nu lipseşte.” Reflexia asupra violului îi întoarse stomacul pe dos. Simţea cum voma acră şi iute, pişcăcioasă îi arde gâtul. „Arsura gâtului! Durerea! Of, câte lucruri rămâneau neluate în considerare! Plus necunoscuta aia care ne depăşeşte, cu adevărat transcendentă, care însoţeşte orice moarte, orice crimă, care este alcătuită din toate necunoscutele dar şi ceva pe lângă, indefinibil, da, chiar pe lângă frica privitorului care se adaugă şi ea tuturor misterelor…Alături de toate trăirile, de toată imaginaţia, mai e ceva într-o crimă, ce nu poate fi prins, asemănător cu verbul "a fi". Nu ştia dacă ar fi fost mai bine să lase lucrurile aşa cum erau sau să încerce nişte schimbări. Ar fi putut să dea impresia că e crima unui obsedat. „Să-i înfig un cuţit în piz…”
Hâşâit de paşi pe scări. Îşi aduse aminte că nu e singur, că domnul Timaru era afară, s-ar fi putut întoarce în orice moment şi ar fi ucis fără milă aproape orice urmă de mister. Aşa ceva nu se va întâmpla. Chiar de va fi nevoie să mărească misterul, oarecum inutil. Se ridică în picioare. Simţea că turbează de nervi. Era acelaşi, dar îl supăra lipsa gândurilor, nu era aşa cum îşi imaginase, „misterul e mai mare în momentul în care vezi urmările unei crime pe care nu ai comis-o nu şi cand o săvârşeşti. Acţiunea omoară misterul.” Zgomotul de pe scări dispăru.
Raul îşi puse din nou mănuşile. Dădu drumul la apă în chiuvetă, deşi nu avea de gând să se spele. Cu paşi înceţi se apropie de uşă si privi pe vizor. Pe hol lumina era stinsă. Puse mâna „criminala” pe clanţă. Dar se întoarse. În timp ce se îndrepta spre masa din bucătărie privi chipul plin cu sânge al moartei. Îşi amintea cât de frumoasă era, cu ochii ei mari, mari, puţin alungiţi, nasul subţirel, buzele de un roşu natural atât de sexy, zâmbetul ei sincer, simpatia ei, îl privea ca pe un frate mai mic, toate acestea vor deveni amintire. „Deci ăsta e sentimentul amintirii tale.” E curioasă şi graniţa asta, amintire-realitate. Luă pachetul de ţigări şi plecă.
O luă în sus pe scări, un fel de evadare inversă (poate că ultimele cuvinte n-ar fi trebuit să le scriu dar cui nu-i convine, să uite).
În ce-l priveşte pe Raul, dacă a avut mustrări de conştiinţă sau nu, dacă l-au prins au ba, asta nici măcar altă poveste nu-i. Să rămână un pic de mister pe lumea asta, ce mama dracului…
de OPREA PAUL ROMEO
Era în jur de ora zece când Raul îşi întinse pătura pe bitumul negru şi prăfuit. Privi pustietatea din jur cu aerul unui cunoscător. “Nimeni nu vine sus. Cartier de mărginaşi.” Soarele ardea deşi încă se mai lupta cu răcoarea ploii de azi-noapte. În plopii care scăpaseră netăiaţi câteva păsărele cântau. “De ce or fi tăiat plopii? Ţineau umbră grădinilor lor de mărginaşi.” În faţa blocului, după şosea şi parcarea paralelă cu ea, se aflau nişte grădini, pe un spaţiu viran lung de vreo 20 de metri. După ele sursura un pârâiaş, apa care se scurgea de la cimitir. “Graniţa oraşului.” Era un canal prăpădit care colcăia de viaţă, în contrast cu originile lui macabre. Se vărsa într-un mic lac, unde se dădeau iarna pe gheaţă, şi în unele veri pescuiau, cu toate că doi-trei peşti mai mici ca palma alcătuiau o recoltă enormă. Dar numai de pescuit nu-i ardea lui Raul. Calculatorul lui era pe moarte şi Vali nu se întorcea în oraş decât peste câteva zile. Tocmai acum când inspiraţia îl lovea în neştire. Lucra de câteva zile la “Meta-misterul”, un fel de eseu, în care îşi aşternea gândurile, niţel alambicate, despre mister şi implicaţiile lui psiho-filosofice.
Foile pe care le ţinea în mână atunci când se întinse pe pătură conţineau tocmai aceste digresiuni de adolescent întârziat care crede că vrea mai mult decât poate. “Vină neuronală”. Un vânticel rebel îi flutură “manuscrisul”, ceea ce-l enervă enorm. Înjură vântul şi mama lui încercând să potolească rebeliunea neînsufleţită a hârtiilor, dar ele se încăpăţânau să se mişte şi să nu rămână aşa cum el ar fi vrut. Căută din priviri o piatră pe care s-o folosească drept proptă. Luă o bucată de lemn aruncată pe acolo de lucrătorii care construiau acoperişul, o mirosi, îi plăcea mirosul de proaspăt, şi-i mângâie marginea netedă. Sictirit de vânt se întinse pe burtă la marginea blocului. De la înălţimea etajului patru oamenii sunt mai mici. “Nu par.” E bine să vezi trecătorii, oamenii, şi orice fiinţă de sus. Ei, în micimea lor, te ignoră. “Numai buni de scuipat în creştet”. O uşoară ameţeală îl învălui, se simţea exact ca atunci când fumase prima dată. Îşi aminti cum fusese când Florin îl adusese prima oară pe bloc. Avea cam şapte ani. Îi era frică dar trebuia să arate curajos. Stăteau întinşi, exact cum stătea el acum, pe buza acoperişului şi trăgeau cu cornete prin tuburile de plastic de care făcuseră rost rugându-se de muncitorii plictisiţi ce se făceau că lucrează la blocul de garsoniere din spate. După ce îi necăjiseră cu vorbe urâte despre mămicile lor, găuri şi alte alea le dăduseră un tub lung de aproape trei metri, din care şi-au făcut arme grele, tăindu-l şi lipind 6-7 bucăţi cu bandă adezivă primită din Germania de părinţii lui Florin. Ce le-a rămas a fost vândut pe două “Eugenii” şi un Pif. Păruse o zi frumoasă, ca şi cea de azi, dar şeful de scară, domnul Osiceanu i-a observat în timp ce ţinteau cu voioşie orice mişca prin faţa blocului (şi putea fi văzut), a urcat încet, neauzit, scara de fier care ducea pe acoperiş, i-a prins pe fiecare de câte o ureche cu gândul să-i ducă jos, dar Florin se smucise fugind ca un ied, în salturi mari. Domnul Osiceanu îi dăduse atunci drumul lui Raul încercând să-l prindă pe evadat, dar se împiedicase, fără să cadă, a fost destul însă pentru a-i oferi timp să ţâşnească în urma lui Florin şi să se salveze. I-a copleşit disperarea şi tremuratul când au văzut că uşa de intrare în scara cinci era închisă. Au fugit bâzâind, cerând îndurare înainte vreme, spre ultima lor şansă. Uşa de la scara şase. Era dată în lături. Au coborât în goană, unul după altul, ignind şi lovindu-se. În fuga lor nebună au uitat să iasă din scară, trezindu-se în pivniţă. “Prizonieri.” Auzeau glasurile piţigăiate ale celorlalţi copii de la etajul unu. Era o emoţie a copilului detectiv în vocile lor, părăsiseră jocul de cărţi, însoţindu-l pe domnul Osiceanu la vânătoare, deşi nu ştiau ce făcuseră urmăriţii.
Norocul lor a fost că familia Vizitiu nu-şi amenajase încă pivniţa, nu-şi puseseră uşă de fier, Florin, dracul să-l ia, ştia asta, aşa că au fugit ca tălâmbii, lovindu-se de ţevi şi de zidurile de beton construite aiurea, de parcă ăla care făcuse subsolul vrusese ca nu cumva să se grăbească cineva pe acolo. Văzând ochiul de lumină Raul se aruncase ca o torpilă prin pătratul mic, ieşind aproape fără să atingă marginile, urmat de Florin care şi-a pierdut un pantof în mâinile domnului Osiceanu, dar smucitura disperării l-a salvat. Şi-au petrecut ziua râzând de nenea Osiceanu ascunşi prin cimitir, ronţăind “Eugeniile” şi citind numele morţilor de pe cruci. Atunci au descoperit un nou joc. Trebuia să găseşti cel mai bătrân şi cel mai tânăr mort. Ţinea minte clar, prea clar, micile morminte ale celor de câteva luni sau de câteva zile, erau undeva pitite, lângă pădure, de parcă oamenii mari ar fi vrut să ascundă faptul că mor şi copiii. “Şi copii mor.”
Dar ziua aceea nu se încheiase bine deloc. Maică-sa l-a bătut cu vergeaua de plastic, de unde o fi avut-o, strigând în acelaşi timp, el încerca să se ferească de lovituri, dar auzea cum ea nu dă banii pe caiete ca să facă el cornete, şi ce caută el pe bloc, vrea să cadă de-acolo, să moară? Trei ore petrecuse la uşa apartamentului, plângea şi suna plin de speranţă, “mamiii, nu maai faaac, îţi promiiit mamiii, îţi promiiit”.
Raul zâmbi. “Ce maimuţă comică este omul.” Privi spre dreapta, acolo unde la nici trei sute de metri străluceau în soare crucile. "Morţii au o cruce la cap şi o groază de viermi în cap.” Amintirea bunicului său mort îi paraliză gândurile. “Unii morţi par atât de vii. Îi vrem vii.” Negarea, aşteptarea ca el să se ridice, să fie totul o glumă…”Moartea e o glumă proastă. Un mister tâmpit şi o sursă de manipulare, ca orice mister ne-elucidat şi care nu se vrea a fi rezolvat. Lacrimile şi amintirile forţate, de bine, n-au înviat pe nimeni. Cel puţin nu în vremurile noastre.” Din păcate pentru el, tânărul sărea de la un sentiment la altul, în consecinţă de la o idee la alta, acum se gândea la bunic, acum la moarte, pentru ca în momentul următor să se viseze invitat la un talk-show, făcând teoria morţii, imaginându-şi că aduce luminarea tuturor şi că este ascultat cu gura căscată de toată lumea. Dar numai în gândurile sale se putea exprima în toată pletitudinea, căci suferea puţin de agorafobie. Se bâlbâia când îşi spunea gândurile în public şi orice contra-argument îl paraliza, reuşea să găsească un răspuns, dar după mult timp şi în singurătate, asta se întâmpla la toate argumentaţiile, chiar şi la cele pe care le credea infailibile.
Încerca să găsească fisuri ale propriilor lui idei, dar probabil că avea o prea bună imagine despre el însuşi, pentru că niciodată nu le găsea pe cele mai bune. Şi de aici o slabă putere de anticipare. “Ignoranţa e mama multor mistere. Dar şi voinţa de putere, şi prostia…Dorinţa de imaginaţie… De exemplu un dispărut. Pe unde o fi, ce va face…Tot ce dispare din sfera conştiinţei devine un mister, e o lume a ceea ce ştim, a ceea ce credem, ţesem poveşti pe care le credem, îndobitociţi de graniţa dintre raţiune şi imaginaţie…Dar aţi putea defini această graniţă, îl întreba admirator moderatorul care era împreună cu toţi telespectatorii uimit de adevărurile extrase din propriile trăiri de celebrul său invitat. “Nu există un loc, un spaţiu, graniţa aceasta o creăm în momentul când negăm realul, când fabulăm, când ne închipuim cum ar fi el, realul, fără a avea o dovadă în acest sens…Adică…nu gândim ceea ce este ci ne înşelăm, deci ne imaginăm ceea ce ar putea fi, iar în sens aristotelic adevărul este ceea ce este, realul este, imaginaţia doar ne dă iluzia că ar exista ceva. Desigur, este greu de înţeles, verbul «a fi», aidoma lui Dumnezeu, ne scapă printre degete, avem doar iluzia că în sfârşit am rezolvat problema, dar de fapt n-am făcut nimic, dacă oamenii s-ar înţelege asupra lui Dumnezeu şi asupra verbului «a fi», am trăi într-o lume mai bună. Dar nu credeţi că dacă s-ar înţelege asupra oricărei probleme sau divergenţe, lumea ar fi oricum mai bună? Este perfect valabil ceea ce spuneţi, dar marile neînţelegeri se lovesc de mistere, din neştiinţă, din cultivarea neştiinţei adesea în folosul propriu. Adesea pentru un mister sau doar pentru augumentarea lui mor oameni nevinovaţi. Vezi cazul lui Giordano Bruno care a murit nu doar pentru adevăr sau altfel spus nu atât pentru arătarea adevărului ci pentru păstrarea forţei misterului numit Dumnezeu. Vreţi să spuneţi că Dumnezeu este vinovat de…Vai de mine, departe de mine gândul acesta, ştiţi mai bine ca mine că doar omul este vinovat, nici Dumnezeu şi nici misterul în sine nu pot fi declaraţi vinovaţi, omul care se foloseşte de mister, care foloseşte în scop propriu misterul…” În gând e uşor să aduci discuţia exact unde vrei tu. În gând nu doar că poţi iubi pe oricine dar poţi fi iubit de oricine. “Imaginaţia e un drog care ne ajută să scăpăm de real, şi dacă rămânem prea mult acolo se va găsi cineva să ne vrea înapoi în coşmarul realului.” Fragmentarea propriilor gânduri continua. Ştia că are nevoie de continuitate, că trebuie să vadă lucrurile de la cap la coadă, dar poate nu vroia. Sau nu putea.
Îşi îndreptă atenţia asupra realului. Fiind prima zi din week-end câţiva oameni din bloc ieşiseră să-şi mai cureţe maşinile. Probabil că mulţi dintre ei doar îşi făceau de lucru pe la maşini doar ca să scape de gurile nevestelor.
Din stânga veneau braţ la braţ istoricul Racoviţeanu şi Alexandru Ivănescu. Discutau ceva gesticulând cu mâinile libere. Îşi aminti dialogul cu necunoscutul din trenul de Timişoara. Fusese la o întâlnire a istoricilor şi îl acuza pe domnul Mihai că ar fi fost omul securităţii, desigur, curajos fiind, nu i-o spusese în faţă, dar îi împuia capul tânărului necunoscut cu “date” despre tatăl istoricului, fost mitropolit sau alt ceva, oricum cu funcţie mare în biserica greco-catolică, parcă şi tradusese o carte cu dialoguri ale Papei Ioan Paul al II-lea, spunând că mitropolitul sau ce o fi fost făcuse închisoare nu pentru că ar fi fost anticomunist ci pentru că se împotrivise unirii Transilvaniei cu România. Abia după mult timp îşi dăduse seama Raul că fusese manipulat, pe moment îşi pierduse consideraţia pe care o avea faţă de familia istoricului, dar analizând toată discuţia, după ceva vreme, cum îi era obiceiul, realizase că era puţin credibil, dar nu imposibil, ca înalta faţă bisericească să fie contra unirii la aproape un sfert de secol de la împlinirea ei. Sora istoricului, o domnişoară bătrână, cum îi stă bine unei fete de prelat, îl meditase pe Raul la franceză, şi-i spusese că despre anii de închisoare ai tatălui lor nu se discuta niciodată, de aici trăsese el concluzia că era o anumită ruşine în familia lor, dar poate că bătrânul nu vrusese să vorbească despre martiriul cu care îl binecuvântase Dumnezeu. Poate că şi înfăţişarea necunoscutului din tren, avea cioc, părul lung, în contradicţie cu imaginea despre un om de ştiinţă, blugi, cămaşă sport, contribuise prea mult la formarea opiniei greşite a lui Raul despre familia Racoviţeanu. În sfârşit, cine ştie… E de crezut că necunoscutul istoric din Timişoara, arunca cu noroi în istoria unei familii, istorie pe care el nu o avea. “Este defectul profesional al istoricilor români de a vedea greşelile altora şi mai puţin cele din propria ogradă. Minciuna stă confortabil în România.” Cei doi trecuseră de bloc atunci când Raul ajunsese la concluzia cu minciuna. De la vederea a doi intelectuali, la minciună… Cam aşa rătăceau gândurile tânărului nostru cocoţat la soare pe blocul cu patru etaje. “Dar unde nu stă confortabil minciuna?”
Până şi ăştia din bloc, tot mai mulţi migraseră spre maşinile aliniate în parcare, păcălindu-şi nevestele că aveau de lucru, de fapt erau ahitaţi după o mică salvare de câteva ore măcar, căutau câteva clipe de relaş, de linişte pe care nu le puteau obţine decât minţind. Şi când te gândeşti că în urmă cu ceva timp unii dintre ei ar fi băut şi transpiraţia de sub braţ a femeilor pe care acum le evitau, cel puţin pentru câteva ore. “«Pentru totdeauna» este o expresie în deplina proprietate a zeilor.”
De jos îi făcu cu mâna domnul Timaru. Erau doi tineri căsătoriţi de aproape un an. El era administrator la o firmă germană, ea manager la una de publicitate. Aveau bani, două maşini aduse din Elveţia, fără copii. Duceau un trai aproape occidental, nu trebuia să caute de lucru prin ziare, aşa cum făcea el. Raul îi răspunse cu veselie prefăcută. El şi alţii din bloc se uitau la doamna Timaru cu poftă masculină, pe care cu greu şi-o ascundeau. Ştia că se bucură de simpatia celor doi soţi. Înainte ca ei să-şi cumpere imprimantă veneau uneori şi-l rugau să le scoată câte o foaie două. Acum, când ei aveau una color, era rândul lui să-i roage să-l ajute. De multe ori se ducea la ei cu anumite desene, grafice despre care spunea că sunt ale lui, de la o lucrare, dar de fapt erau scoase din burtă. Îşi dorea să fie puţin în preajma ei. Îi dăduseră chiar şi o cheie de la apartament pentru că la mijlocul săptămânii următoare plecau în vacanţă aşa că îl rugaseră pe el să ude florile şi să ia ziarul din cutia poştală, pentru ca nu cumva să-şi dea seama cine nu trebuie că nu sunt acasă. Îi spuseseră chiar că poate să stea peste noapte în apartament, cu lumina aprinsă seara, tot pentru a da iluzia că este locuit.
Domnul Timaru, “spune-mi Andrei, doar nu sunt un moş”, îl chemă din gesturi, arătându-i cu degetul mare îndreptat spre gură că are ceva de băut. Raul dădu din cap că nu. Îşi lipi degetele mici ale mâinilor mişcându-le puţin în faţă, pentru ca domnul Timaru să-şi dea seama că vrea să citească. “Misterul, necunoscutul.” De câte ori nu şi-o închipuise pe fragila doamnă făcând sex cu soţul ei, gâfâind sub el, sub burta lui care începea să prindă rotunjime, dar oricât ar fi vrut nu putea să şi-o imagineze mângâindu-l, deşi o vedea adesea alintându-l, plimbându-şi mâna prin părul lui sau pe fese, îşi permiteau o anumită familiaritate în prezenţa lui Raul pentru că îl considerau prieten… “Câtă fascinaţie asupra a ceea ce nu vedem cu proprii ochi, cât de uşor ne minţim pentru a ne satisface curiozitatea chiar dacă într-un mod absolut fals”. Dar moderatorul emisiunii TV nu era prea inspirat astăzi. Tăcu. “Ne adăpăm cu iluzii, câteodată mizere, perverse, doar pentru că nu ştim. Şi când aflăm în mod exact ceea ce doream să ştim, ne dăm seama că nu e chiar aşa cum ne-am imaginat. Omul e maimuţica ancorată în copilărie.” În ultimul timp toate definiţiile lui despre om se reduceau la înnobilări ale maimuţei, de fapt se gândea la cimpanzeu, era în ceea ce s-ar putea numi “perioada maimuţei”, aşa cum fusese într-un timp în “perioada nasului”. Îl ţinuse vreo două luni. Toată atenţia lui fusese îndreptată spre nasurile oamenilor. Le găsea extrem de comice. Îi venea să râdă privind orice nas. Lung, borcănat, mic, ascuţit, frumos, cu negi, fără, simpatic, urât, toate îl făceau să râdă. Câteva săptămâni nu a ieşit din casă de teamă să nu-l creadă lumea nebun. Poate că era o formă internă de a evita spaţiul public. Un mod de autoapărare. Când se întâmplase asta? Acum doi sau trei ani.
Cum îl părăsise “perioada nasului” este un mister. “Omul se vrea înşelat de mistere, adevărul e prea sec, adeseori atât de sterp încât preferăm beţia minciunii. Suntem iobagii fanteziei, ai răzbunărilor imaginative, ai succesului fals, existent doar în mintea noastră. Am vorbit înainte de un dispărut, povestea lui ne fascinează, parcă l-a înghiţit pământul, spunem noi îngrijoraţi, iar ultimul om care l-a văzut devine o sursă de speranţă, poate ştie mai mult, dar e numai un simplu om care l-a văzut înainte să dispară, şi atât.” Moderatorul nu avea de gând să spună nimic.
Vântul se mai potolise, o ultimă privire şi o să se întoarcă la foile lui. “Cum ar fi să sar? Toate discuţiile despre motivul sinuciderii mele. Ce l-o fi apucat, ce-o fi fost în capul lui? Gândurile sunt asemănătoare cu ale voastre, dar voi negaţi asta, aveţi nevoie de mister aşa cum obsedatul are nevoie de împlinirea fanteziilor. E o negare de care nu scapă nimeni, aşa cum minţiţi că nu vă bucuraţi când i se întâmplă cuiva vreo nenorocire, cum ar fi o boală necruţătoare, sunteţi plini de compasiune, dar undeva într-un colţ ascuns al gândurilor voastre un licăr de bucurie trăieşte: bine că nu mi s-a întâmplat mie. Doar cei care ţin cu adevărat la suferind, şi aceştia sunt extrem de puţini, ar vrea să fie în locul lui.”
Memoria îi actualiză imaginea petei de sânge închegat pe asfaltul prăfuit din faţa unui bloc vecin. Un poliţist somnoros şi o lumânare străjuiau locul în care murise fata aia debilă mintal. Deşi se aruncase doar de la etajul unu, căzuse în cap. De ce se aruncase, chiar că rămâne o necunoscută. Sau fata aceea de 13-14 ani, “frumoasă ca o păpuşă”, cel puţin aşa spunea lumea, care se aruncase de la etajul şapte sau opt de frica tatălui care o ameninţase cu pumnul înainte să intre în bloc. Un muncitor apucase s-o prindă însă i-a fracturat coloana vertebrală. Şi sinuciderea a reuşit. Ce-o fi gândit taică-său după aceea chiar că este un mister. “Dar ce-or fi simţit ele, în special aia normală, cealaltă o fi ascultat glasuri sau dracu ştie ce, dar să vezi pământul apropiindu-se, să cauţi în ultimul moment o scăpare şi să n-o găseşti, să te cuprindă disperarea şi regretul, doar eşti om, deci ai fi putut acţiona altfel. Ce sursă de mister este sinuciderea! Alături de pretenţiile introspecţioniste, putem broda poveşti despre ceea ce ar fi putut fi sau face mortul, îi atribuim împliniri pe care nu le-ar fi realizat niciodată, doar nu ne costă nimic.” Raul ştia ce simte cel care sare de la înălţime. La bazinul “Olimpia” se aruncase de la zece metri. În apă. Stomacul urcă spre gât, teama imensă a căderii, şi sentimentul groaznic al lipsei posibilităţii de întoarcere. Dar câtă adrenalină se elibera atunci! Rămâne un mister şi cât de mult depind sentimentele de bio-chimie, şi cât de mult influenţează sentimentele bio-chimia. Oricum este o stradă cu două sensuri.
Peste drum domnul Timaru îşi găsise cu cine să împartă sticla. Povestea cu un alt auto-exilat domestic. Râdeau. Soarele începea să-i ardă creierii. „La fel, e un mister şi cauza pentru care doar religiile născute în zone calde au parte de fanatici. Creştinii, islamiştii, evreii…câte războaie pentru Dumnezeu, pe care îl cred unic, cu anumite deosebiri de nuanţă, deosebiri destul de radicale în unicitatea centrală în care ei cred, astfel încât să omoare familii, iar în cazul celor din urmă să încerce a-i elimina cu totul…Curios, dar după ce au importat aceste religii ale înţelegerii, europenii au găsit încă o scuză în a porni războaie. Dar islamiştii nu au importat nici o religie, spuse moderatorul trezit din amorţeală. Da, însă au dus şi ei, sub scutul manipulator al religiei, lupte, au semănat moarte. Nu cred că budiştii au în istoria lor războaie de convertire, deşi nu este imposibil…” Raul îşi dădu seama că gândurile i-o luau la vale pe panta religiei. Se consolase demult. Avea un capitol despre religie în manuscrisul pe care îl aşezase lângă pătură. Acum îl prinsese brusc dorul să bea ceva. Privirea lui stărui asupra domnului Timaru dar acesta era în toiul unei discuţii cu vecinul Răhăianu, plimbau sticla de la unul la altul continuând să hămăie. Oamenii care râd nu sunt preocupaţi de mister. De sinucidere. De moarte.
Moartea asta din care se nasc toate… „Până şi fericirea ca orice altă stare, tot din moarte îşi trage seva. Frica să nu mori fără a fi măcar o dată fericit.” Pe Raul îl prinse o dorinţă ciudată de a vedea dacă e deschisă uşa prin care îşi găsise efemera salvare de acum câţiva ani. Se ridică încet ca în transă pornind printre bârnele ce alcătuiau scheletul viitorului acoperiş. Mergea cât mai la margine, probabil cu gândul la sinucidere, probabil cu speranţa că domnul Timaru îl va vedea şi-l va chema din nou. Văzu ascunse sub o grămadă de laţi „sau poate uitate sau poate lăsate” o pereche de mănuşi mari, de sudor. Se aplecă absent şi le vârî pe mâini. Uşa era deschisă. Scara şase. Cea în care locuia familia Timaru. La etajul unu. „Acolo unde erau trădătorii.” Începu să refacă traseul fricii aidoma unui fost prizonier de lagăr venit ca turist pe locurile în care îşi trăise coşmarul. „Coşmărise. Sau coşmărase.” Simţea umezeala de pe palme, parte din cauza mănuşilor, parte din cauza amintirilor. „Ce-ar fi să-i trag o vizită? Si-aşa îi singură.” Pe casa scării lumina de la becurile chioare ce se chinuiau să lupte cu negura era aceiaşi. La fel era şi sclipirea mută a vopselei verzi, uşor de spălat şi care îmbrăca peretele cam un metru de la podea. Nu se întâlni cu nimeni.
„Până şi când îţi sună cineva uşă, tot cu un mister ai de-a face. Nu ştii cine mă-sa sună.” Bătu. Un zâmbet bizar îi străfulgeră faţa, fanteziile lui sexuale cu doamna Timaru, deplina lor libertate şi dezlănţuire, strigătele, gâfâiala animalică, extazul ei care dura enorm, transpiraţia lucioasă care le îmbrăţişa trupurile… Şi când te gândeşti că n-avusese nici măcar curajul de a se masturba cu gândul la ea, să nu care cumva s-o păteze.
— Bună, Raul, îi spuse ea veselă. El tresări, emigrând cu greu din ţara falsului Oniris. Îşi dădu seama că se află în faţa ei şi stă fără să aibă ce să spună. Hai, intră, continuă ea, tocmai terminam să dau cu aspiratorul.
— Calculatorul, Vali nu a venit, plecat… îngână el mai mult decât derutat.
— Intră în bucătărie, termin să dau şi bem o cafea îi răspunse ea deloc preocupată de calculator, ar fi vrut să bea o cafea cu el „pentru că nu are cu cine.”
El se duse încet spre uşa albă cu un geam mic prin care nu se vedea nimic,
era plin cu nişte modele florale. Se aşeză la masă pe scaunul pătrat de lemn. „Uşile sunt ca gândurile, ascund mistere.” Din locul pe care îl ocupase, privind spre stânga o putea spiona. Stătea aplecată mişcând ritmic furtunul aspiratorului. Purta un capot de mătase galben închis, cu nişte flori mari de tot, orhidee, roşiatice, presărate pe alocuri cu un maro dulce. „Ce poziţie!” Raul îşi dădea toată silinţa să vadă dacă sânii se mişcau o dată cu corpul, în acea mişcare de du-te vino. „Oare o avea sutien?” Alt mister. Îşi imagină balansul erotic al sânilor îndreptaţi cu sfârcurile spre pământ. Şi culoarea roşie. Sau roz? Maronie? Ştia că putea fi surprins cum o aţinteşte, dar nu se putea stăpâni.
Ea termină de aspirat, încolăci furtunul argintiu şi duse aparatul la loc. Intră veselă şi se aşeză la masă.
— Vai, ce mă doare spatele, am stat atâta aplecată. Tu, ce mai faci? Îi puse întrebarea fără să-l privească, întinzându-se către scurgătorul de lângă chiuvetă pentru a lua două căni. Raul mai tăcea încă atunci când ea turna lichidul negru din termosul mic de pe masă.
— Bine, vin de pe bloc, răspunse el renunţând pentru moment la ultimul mister care îl chinuia.
Femeia aruncă pe masă un pachet de ţigări scumpe. Era ca un fel de convenţie între ei şi el. Când îi ajutase cu imprimanta îi oferiseră bani, dar el refuzase categoric, aşa că veneau întotdeauna cu un pachet de ţigări scumpe. Rămăsese obiceiul ca el să nu fumeze din ţigările lui atunci când se afla în vizită la ei.
— De pe bloc? Da’ ce-ai făcut acolo?
— Am citit. Întinse mâna să apuce cana. Mănuşa mare, unsuroasă ieşi de sub
masă, acolo unde îşi ţine el mereu mâinile. Se sperie observând-o.
— Ce-i cu mănuşa asta? Ţi-e frig, spuse ea ironic.
— Le-am găsit pe bloc şi n-am avut unde să le pun.
Motivul pentru care purta mănuşile în mijlocul verii i se păru lui Raul deosebit de credibil. Le scoase şi le puse în poală. Pentru a depăşi momentul luă pachetul de ţigări şi alese una. Doamna Timaru scoase din buzunarul halatului galben o brichetă. După ce o aprinse pe a lui, cuprinse una între buzele ei fără a mai stinge flacăra. „Misterul de a fi o ţigară.” Un val de frig îl scutură, de parcă îi părea rău că-şi dăduse jos mănuşile.
Doamna Timaru îşi strânse capotul chiar deasupra sânilor. Gestul acesta îl enervă. După ce eliberă fumul ea zise:
— Dar de ce citeşti pe bloc?
— E mai multă linişte. Şi după ce termină ăia de pus acoperişul n-o să mai pot merge acolo. O să fie întuneric.
— Da, bine că s-au hotărât o dată să plătească toţi.
Chestiunile astea domestice îi dădeau lui Raul dureri de cap. Din fericire ea schimbă subiectul.
— Auzi, că mi-am adus aminte, nu stă cu tine în scara patru o doamnă Mihăilescu, sau Mihăilă, sau aşa ceva? A venit la noi la firmă să se angajeze. Dă-i, te rog nişte referinţe, ştii tu, „Subsemnatul Raul Popea…”
„Ştii că mă gândesc la ţâţele tale şi tu discuţi cu nonşalanţă despre proasta aia. În realitate îţi spui în gând «ţâţele mele, ţâţele mele…»”
Raul sorbi. Făcu o grimasă.
— Aoleu, am uitat că tu nu o bei amară. Stai, pentru tine am nişte frişcă.
Ar fi vrut să-i spună că frişca nu-i place, îi face greaţă, dar era pentru el. Cum frigiderul se afla chiar în spatele lui, se feri uşor, din corp, fără a muta scaunul. Fundul ei feminin era la mai puţin de douăzeci de centimetri. „Faţa mea lângă fundul ei.” Imaginaţia începu din nou să se lupte cu realitatea textilă. Fu forţat să înceteze în momentul în care ajunse la anus. Femeia puse tubul cu frişcă pe masă. El privea posomorât literele albe pe fond albastru „…zahne”. Încercase acum câţiva ani să înveţe germana, dar cu toate că dăduse o groază de bani pe cărţi nu reuşise să treacă de primele patru-cinci lecţii „fără profesor”. Scutură ruşinat tubul, fiind sigur că ea îi zâmbeşte nu din simpatie, nu pentru că îi era drag, ci fiindcă vedea în mişcarea ritmică anumite conotaţii sexuale. „Ce-ar fi dacă…” Sunetul hârşâit se opri repede.
— Pune-ţi mai multă. Sau poate vrei zahăr, stai să-ţi dau zahăr. Se ridică şi deschise dulapul de deasupra chiuvetei. Nu-l găsesc, spuse ea încet.
„Cât mister s-ar naşte odată cu…” Puse mâna pe tubul rece. Se răzgândi. Îndesă încet, absent şi meticulos mănuşile pe mâini. „Ce de posibilităţi, câte variante de luat în consideraţie.”
— Unde naiba o fi, probabil Andrei l-o fi pus pe undeva.
— L-am văzut de pe bloc, şopti el. Curăţa maşina. „Maşina nu se curăţă cu zahăr. De ce mă ridic ?.” Ajunse în spatele ei.
— Da, în fiecare sâmbătă pleacă afară. Uită-te tu pe raftul de sus, eşti mai înalt.
Dar el privea scurgătorul, de parcă locul zahărului era lângă oala albastră, lângă furculiţe şi linguriţe. Sau lângă cuţit. „Crima e raiul misterului” decretă el în timp ce lama tăia sec de la un capăt la altul, gâtul lung, frumos al doamnei. O nouă gură cu limbă fluidă se căsca sub bărbia puţin întinsă în afară. „Doamne, câtă frică trebuie să simtă. Şi câtă noutate.” După şocul de câteva momente, femeia („de acum victima”) dădu să cadă. Probabil, nu, cu siguranţă încerca să ţipe, să-i facă pe toţi părtaşi la groaza ei. Dar chiar şi un om deloc preocupat de mister îşi poate imagina că scotea un doar horcăit extrem de nefeminin. „Chiar bărbătesc.” Simţea sângele cum îi loveşte obrazul stâng. „E aceeaşi senzaţie cutanată pe care am avut-o când am tăiat găina şi mă lovea jetul pe braţ.” O sprijini cu gândul că o ajută. „Să nu uit, să nu uit, să nu uit; şi să scriu.” Se aplecă uşor, încet, sprijinind-o. „Suferim mai bine pe spate.” Îl iritau gândurile astea care aveau atât de puţin a face cu actul lui. Se vedea actor într-o piesă. Supărat, îi dădu drumul când corpul ei mai avea vreo treizeci de centimetri până la podea. Sunetul înăbuşit pe care îl scoase capul când pocni podeaua fu supt de urechile lui avide. „Cum să-i faci părtaşi pe mahalagii ăştia la aşa ceva?” Din nou sărise aiurea, la altceva. Se hotărî să se concentreze asupra corpului muribund. Îngenunche. O privea inocent, aplecându-şi capul într-o parte. Dar nu era îndeajuns. Acum avea în minte cartea de psihologie pe care i-o împrumutase doamna. „Trebuie s-o aduc înapoi.” Spre a îndepărta alte gânduri care năvăleau ca tâmpitele se aplecă să o sărute pe gura „adevărată”, să fie el ultimul care o sărută. Dar parcă n-ar fi vrut să-şi compromită crima. Curiozitatea atingerii buzelor ei tremurânde, acoperite de sânge, inevitabilitatea răcirii lor… Renunţă.
Întinse mâna spre pieptul ei. Nu prea înţelegea de ce se pătase şi halatul cu sânge. Corpul începu să se mişte repede ca şi cum ar fi fost curentat. Privi speriat spasmele, ca un copil care e uluit pentru prima dată de mânia unui adult, nu înţelege ceea ce se întâmplă dar îşi dă seama că ceva nu este în regulă şi că nu trebuie să uite ce se întâmplă. Împinse cu genunchii şi mâinile corpul într-o rână. Rămase inert, exact cum îşi imaginase el. Sângele gâlâia tot mai greu. Desfăcu puţin, puţin de tot halatul. Din cauza mănuşii care îi lua din dexteritate, halatul dezveli mai mult decât ar fi vrut el. Nu avea sutien şi era roşu închis. „Câte mistere dizolvate şi create în acelaşi timp. Dintr-o singură acţiune. Cred că erau tare drepţi.” În sfârşit revenise asupra misterului. Dar se aplecă din nou asupra femeii. O mirosii. „Moarte proaspătă. Deci aşa miroase.” Era un alt mister rezolvat degeaba.
Aşa cum vor încerca şi ceilalţi să-şi dea seama. Ce se întâmplase, „cine” şi „de ce” o făcuse. Prima dată domnul Timaru va intra şi o va vedea cum nu o mai văzuse. Moartă. Poate doar în imaginaţia lui. Wellcome to reality! „Doamne, câte gânduri, câte gesturi! Poate o va lua în braţe, o va legăna sau poate se va repezi la telefon să cheme salvarea, ori va încerca el însuşi prima dată să o ajute. Câtă disperare!” Ar fi vrut să trăiască şi el o asemenea stare. Cât de puţin, nu contează. „Va suna la poliţie, va striga-o, va urla după ajutorul vecinilor, va refuza să creadă că i s-a întâmplat chiar lui, lui. Şi înmormântarea, tristeţea, negrul…” Un suspin înfundat. Nu murise. „De-asta nu mirosise deosebit.” Scoase mănuşa pentru a-i simţi pulsul. Nu se hotăra unde să pună mâna. La gât, unde sângele se prelingea acum încetişor sau pe sânul stâng. „Ţâţele tale, ţâţele tale. Cearşaful meu rupt, când mi-a dat ăla un pumn, eram întra şaptea, de-am stat două zile cu buza umflată, prima dată cu o femeie când nu mi-a fost frică aşa cum am crezut şi m-am descurcat destul de bine, când am sărit de la zece şi un dobitoc a sărit şi el de la cinci, am plesnit apa cu spatele, am crezut că-i gata, mor, se rezolva misterul, n-a fost aşa, trăiesc deşi am crezut că mi-am rupt toate coastele, nu mai aveam aer, dorm pe cearşaf rupt şi nu vreau să-i spun mamei , blocaj respirator câteva momente apleacă-te să vedem dacă nu ţi-ai rupt ceva, e bine, masajul bine-venit, senzaţia de insolaţie pe spate, proasta aia, m-am oferit să-i fiu cavaler, mi-a râs în nas, toate gândurile astea inutile ca…dracu’ să mă ia, nici măcar o comparaţie nu găsesc…” Reuşi să evadeze. „Poliţia, criminaliştii, discuţiile, pe palier, în bloc, în cartier, dorinţa de a afla autorul şi de a-i pătrunde în gânduri. Analiza tuturor urmelor, ce de sânge, şi pe pereţi, şi pe jos, şi pe mobilă, au băut cafea, există o mare posibilitate să-l fi cunoscut, cerc de suspecţi, probabil un bărbat, e prea dur modul de acţiune, ştiu că suferiţi, dar faceţi o listă cu toţi cunoscuţii, aveaţi duşmani…” Imaginile vii, frumoase, ale viitorului îl încântau. „Doamne, câte posibilităţi, aşa ceva mai rar, am pervertit lumea cu o crimă dar am îmbogăţit-o cu un mister şi copiii lui.” Îl mulţumea gândul că reuşise să-l scoată din banalitate pe domnul Timaru. Nu doar pentru că-l făcuse o vremelnică vedetă de cartier, dar era bine pentru el, îl smulsese din cotidian, îl făcuse să trăiască, să simtă viaţa.
Până la urmă îi puse mâna pe frunte. Încercă să găsească vena de la tâmplă. Văzu dârele roşii pe care le lăsau degetele lui. Uimit, constată că sângele pătrunsese şi în mănuşi. Puse cu resemnare mâna la gâtul roşu. Când îşi dădu seama că pipăie cu degetul mare şi arătătorul marginile rănii îl încercă un sentiment de plăcere. „Deci aşa se simte.”
Şi-apoi mai era mobilul. „De ce. O altă posibilitate de a mări misterul. Jaf. Lipseşte ceva din casă, nu lipseşte.” Reflexia asupra violului îi întoarse stomacul pe dos. Simţea cum voma acră şi iute, pişcăcioasă îi arde gâtul. „Arsura gâtului! Durerea! Of, câte lucruri rămâneau neluate în considerare! Plus necunoscuta aia care ne depăşeşte, cu adevărat transcendentă, care însoţeşte orice moarte, orice crimă, care este alcătuită din toate necunoscutele dar şi ceva pe lângă, indefinibil, da, chiar pe lângă frica privitorului care se adaugă şi ea tuturor misterelor…Alături de toate trăirile, de toată imaginaţia, mai e ceva într-o crimă, ce nu poate fi prins, asemănător cu verbul "a fi". Nu ştia dacă ar fi fost mai bine să lase lucrurile aşa cum erau sau să încerce nişte schimbări. Ar fi putut să dea impresia că e crima unui obsedat. „Să-i înfig un cuţit în piz…”
Hâşâit de paşi pe scări. Îşi aduse aminte că nu e singur, că domnul Timaru era afară, s-ar fi putut întoarce în orice moment şi ar fi ucis fără milă aproape orice urmă de mister. Aşa ceva nu se va întâmpla. Chiar de va fi nevoie să mărească misterul, oarecum inutil. Se ridică în picioare. Simţea că turbează de nervi. Era acelaşi, dar îl supăra lipsa gândurilor, nu era aşa cum îşi imaginase, „misterul e mai mare în momentul în care vezi urmările unei crime pe care nu ai comis-o nu şi cand o săvârşeşti. Acţiunea omoară misterul.” Zgomotul de pe scări dispăru.
Raul îşi puse din nou mănuşile. Dădu drumul la apă în chiuvetă, deşi nu avea de gând să se spele. Cu paşi înceţi se apropie de uşă si privi pe vizor. Pe hol lumina era stinsă. Puse mâna „criminala” pe clanţă. Dar se întoarse. În timp ce se îndrepta spre masa din bucătărie privi chipul plin cu sânge al moartei. Îşi amintea cât de frumoasă era, cu ochii ei mari, mari, puţin alungiţi, nasul subţirel, buzele de un roşu natural atât de sexy, zâmbetul ei sincer, simpatia ei, îl privea ca pe un frate mai mic, toate acestea vor deveni amintire. „Deci ăsta e sentimentul amintirii tale.” E curioasă şi graniţa asta, amintire-realitate. Luă pachetul de ţigări şi plecă.
O luă în sus pe scări, un fel de evadare inversă (poate că ultimele cuvinte n-ar fi trebuit să le scriu dar cui nu-i convine, să uite).
În ce-l priveşte pe Raul, dacă a avut mustrări de conştiinţă sau nu, dacă l-au prins au ba, asta nici măcar altă poveste nu-i. Să rămână un pic de mister pe lumea asta, ce mama dracului…
Comentarii
Trimiteți un comentariu