CONSTRUCŢIA REPREZENTĂRII EXTERNE A UE ŞI REZULTATUL ACESTEIA
1. UE – ÎNCEPUTURI
Uniunea Europeană este un parteneriat economic şi politic unic în lume, care reuneşte 27 de ţări.Timp de peste o jumătate de secol a contribuit la menţinerea păcii, stabilităţii şi prosperităţii, a ridicat standardele de viaţă, a lansat o monedă unică şi a evoluat constant către crearea unei pieţe unice în cadrul căreia persoanele, bunurile, serviciile şi capitalul să poată circula liber, ca şi cum s-ar afla pe teritoriul unei singure ţări[1].
Dar până să se ajungă la frumoasa prezentare a fost nevoie de multa muncă, ambiţie şi mai ales compromisuri.. Desigur ca visul ca batrînul continent să fie unit nu a inceput la mijlocul secolului trecut, după incheierea celui de al doilea razboi mondial. Prima menţiune identitară „europeană” o găsim în strafundurile istoriei[2]. Desigur ca „unionişti” europeni avant la lettre au existat şi înainte de naşterea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului[3]. Dar începand cu 1950 dorinţa a început să prindă muguri în planul realităţii, fără a se auzi vocea armelor „unificatoare” (cum au fost cele ale lui Napoleon sau Hitler) şi fără a se încălca drepturile cetăţenilor.
Pentru a înţelege mai uşor construcţia UE, cu ale sale poticneli, piloni şi diferite viteze, putem compara actorii europeni cu nişte baieţi de cartier care se pocneau ori de câte ori aveau ocazia, în scopul măririi sferei propri de influenţă. În două rânduri scandalul de stradă a cuprins întreg „oraşul”,(angrenand şi „locuitori” paşnici) participanţii revenindu-şi cu greu, ridicându-se anevoie de pe caldarâm, plini de răni, cu membre rupte etc. În scopul evitării unor asemenea dezastre, ajunşi la maturitate, „băieţii de cartier” au hotarât să înfiinţeze o societate comercială, pentru a rezolva într-un cadru organizat şi deloc violent probleme pe care le aveau între ei (şi desigur pentru a obtine un profit). In acest scop au depus un capital comun, pentru început cărbunele şi oţelul (re)surse indispensabile pentru lupte, hotarând, prin statutul societatii[4], ca în caz de neînţelegere sa nu apeleze la pumni ci la o curte de justiţie. În continuare, de acum oameni de afaceri şi nu batăuşi, au înfiinţat pe acelaşi principiu alte „societaţi comerciale” una având ca „obiect de activitate” energia atomica, alta ocupându-se de uniunea vamală (din momentul in care un „acţionar” dobâdea un bun, nu mai era taxat dacă trecea la alt „acţionar”), agricultură, comerţ şi concurenţă. Încet-încet foştii batauşi de cartier au devenit acţionarii unui holding. Pentru bunul mers al societăţilor era nevoie de un consiliu de administratie[5] care să vegheze la bunul mers al holdingului şi nu la interesul particular al acţionarilor; un consiliu director[6], o adunare generala a asociaţilor[7], o curte de justitie (arbitraj), un serviciu de contabilitate etc.
Reprezentarea exteră –cine, pe cine, faţă de cine
Dat fiind faptul că un esemenea “holding” nu mai existase în istorie, si reprezentarea externă a acestuia constituia un lucru totalmente nou. Cine să reprezinte holdingul? Consiliul de administraţie, consiliul director, AGA? Interesele acţionarilor nu erau întodeauna convergente[8] . In plus, acţionarii nu mai fuseseră în situaţia de a nu se reprezenta singuri. „Holdingul” trebuia reprezentat extern faţă de viitori acţionari, faţă de terţi etc.
Aici însă trebuie să oprim comparaţia noastră mercantilă şi oarecum neacademică. Interesele reprezentării externe sunt esenţialmente politice şi in subsidiar comerciale. Importanţa creării unei instituţii care să reprezinte UE este una politică. Prin renunţarea o parte a reprezentării externe se renunţă la o parte din suveranitate. Integrarea europeană se bazează pe prezumţia că interesele naţionale pot fi modificate, că acestea nu sunt permanente sau eterne[9]. Dar nu vor putea fi puse pe acelaşi palier interesele Franţei sau ale Marii Britanii cu acelea ale Cehiei sau României, primele două fiind membre permanentele ale consililului de securitate al ONU, având o cu totul şi cu totul alte forţe armate etc.
2. POLITICIENII SI REPREZENTAREA EXTERNA A UE: DIVERSITATE ÎN UNITATE
Nu se întrevede la momentul actual „o singură voce” în ceea ce priveşte politica externă a statelor membre UE[10]. Dar asta nu înseamnă că oamenii politici nu au încercat să gasească „vocea”, dar de multe ori au probat că sloganul uniunii se poate citi şi de la sfârşit spre început. Mai jos prezentăm câteva exemple[11].
În anul 1962 generalul de Gaulle i-a sugerat cancelarului Adenauer un acord solemn între guvernul francez şi german pentru a-şi coordona politica externă şi de aparare. (pag. 81)
Edward Heath, prim ministru Britanic în memoriile sale expune ”Scopul pe care îl urmăream era o Europă puternică, una care să poată vorbi cu o singură voce(...) şi apoi să-şi poată exercita eficient influenţa în diverse părţi ale globului” (pag 100).
În 1975, cu toată opozitia Marii Britanii, C.E.E. a acţionat ca o singură entitate la o conferinţă între a ţările mari consumatoare de petrol şi OPEC (pag. 124)
În anii 80 visurile pentru o uniune politică şi o politică externă comună continuau „să pară la fel de îndepărtate ca oricând” (pag. 137).
În 1984 Parlamentul European adoptă „Proiectul pentru instituirea unei Uniuni Europene” a lui Spinelli în care se prevedea ca Uniunea va avea un grad de competenţă în relaţiile cu anumite aspecte ale politicii externe şi competenţa exclusivă de a încheia tranzacţii cu ţările terţe. În cazul în care unele ţări refuzau semnarea unui tratat nou, restul puteau să meargă înainte fără ele, creându-se o Europă cu două viteze. ( pag 144-145).
Făra a se consulta cu aliaţii săi americani, francezi sau englezi, Helmuth Kohl a anunţat la 28 noiembrie 1989 planul de a reunifica Germania (pag. 174).
În 1990 Parlamentul European a adoptat un raport elaborat de vicepreşedintele său, David Martin, în care se prevedea integrarea cooperării politice (deci şi a politicii externe). Din moment ce Comunitatea Europeană se îndrepta spre o uniune monetară, era clar că şi o uniune politică era logică, lucru admis de prim ministrul UK, M. Thatcher. Aceasta nu a scăpat prilejul de a atrage atenţia conducătorilor din germania, H. Kohl, şi din Franţa, F. Mitterrand ca trimiseseră o scrisoare preşedintelui Lituaniei în vederea suspendării declaraţei de independenţă, fără a se consulta cu restul Comunităşii sau cu NATO (pag. 175).
Comisarul olandez Frans Andreissen a fost responsabil din partea C.E. cu negocierile în cadrul acordului G.A.T.T., în ciuda opoziţiei Marii Britanii, (pag 177).
Razboiul din Golf din anii 90 a creat tensiuni în cadrul Comunităţii. Dacă la inceput Franţa a fost alături de Marea Britanie în ceea ce priveşte contribuţia adusă coaliţei, după expirarea ultimatului ONU diplomaţii francezi au lansat o iniţiativă de pace separată prin intermediul ONU, asociind retragerea irakiană din Kuweit cu o o conferiţă de pace în Orientul Mijlociu. Anglia şi SUA au blocat manevra franceză şi „praful s-a ales iar de orice simulacru al unei politici externe europene comune”. (pag. 183).
În momentul în care în anul 1991 au izbucnit luptele in Slovenia Consiliul a trimis troika[12] pentru a media conflictul. Preşedintele Comisiei Europene de atunci, R. Prodi a tratat cu dispreţ ideea că micuţa Slovenie îşi imagina că ar fi putut supravieţui de una singură ca naţiune, deşi avea o populaţie mai mare de ţase ori decât cea a Luxemburgului. Sârbii şi slovenii au ajungând singuri la un acord, reprezentanţii CEE au „bătut la uşi deschise” (pag. 186).
În considerarea viitorului Tratat de la Maastricht J. Major, premierul U.K., insista ca afacerile externe şi interne „să nu ajungă sub controlul Bruxelles-ului” (pag. 187).
Negocierile cu privire la Tratatul de la Maastricht s-au încheiat la ora unu şi jumatate noaptea, iar statele membre se angajau să „sprijunie activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună, precum şi cooperarea în afacerile interne şi de justiţie” (pag 190).
În anul 1999 „Marea Britanie era la fel de izolată de partenerii ei şi în privinţa politicii externe”. Un motiv de jenă a fost ţi faptul ca R. Cook, care vizita în calitate de „preşedinte al UE” Israelul, a făcut un ocol neautorizat într-o aşezare palestiniană (pag. 242).
În cadrul Consililului European de la Koln (4-5 iunie 1999) a fost nominalizat secretarul general al NATO, spaniolul Javier Solana, ca Înalt Reprezentant – practic primul ministru de Externe al UE (pag. 253).
In Corriere della Sera din 24 septembrie 2002, în urma oferirii sprijinului de catre Italia Statelor Unite ale Americii pentru Irak, R Prodi, preşedintele Comisiei Europene afirma că „nu există elemente pentru o poziţie europeană comună” (pag. 285).
Un grup de lucru prezidat de Francois Lamoureaux -- fost şef adjunct de cabinet al lui J. Delors – a lucrat la un proiect secret, avand ca nume de cod „Penelope”. Acest document, primit caustic la Londra, care a aparut la data de 4 decembrie 2002 prevedea că justiţia, afacerile interne şi politica externă trebuia să se înscrie în Metoda Comunităţii.
În anul 2003 se aniversau 40 de ani de la Tratatul de la Elzsee care lansase alianţa franco-germană. Pentru a puncta acest lucru cancelarul german, G. Schroder şi preşedintele francez, J. Chirac s-au întâlnit să ia cina la Paris, ocazie cu care cei doi s-au hotărât sa-şi rezolve divergenţele. Pentru Chirac avea să existe un Consiliu mai puternic, cu un preşedinte permanent, pentru cancelarul German, un conducător mai puternic al comisei. UE ar fi urmat practic sa aibă doi preşedinţi, unul în fruntea Consiliului celălalt într-a Comisiei, urmând ca primul să conducă în domeniul afacerilor externe şi să stabilească „direcţia strategică” a UE (pag. 287).
În acelaşi an 2003 SUA, sprijinite deplin de britanici, au atacat Irakul, în ciuda opoziţiei majorităţii membrilor UE (pag 288).
Lecţia războiului, după J. Solana, a fost aceea că Europa trebuia să aibă un singur reprezentant în Consiliul de Securitate al ONU, spunâd ziarului Die Welte „imaginaţi-vă ce influenţă ar fi avut Europa, dacă vorbea pe un singur glas”. Se dorea o singură persoană care să îndeplinească rolul comun al lui Solana şi Patten (comisarul pentru relaţii externe de atunci); (pag 289).
3. REPREZENTAREA EXTERNĂ A UE – SCURT ISTORIC
Războiul din Golf ca şi conflictul din Iugoslavia au probat cu prisosinţă necesitatea ca afacerile externe ale UE să beneficieze de un singur reprezentant, dar interesele particulare ale membrilor CEE (devenită UE) au făcut ca aceştia să poată acţiona independent, conform Actului Unic European.
1952-1953. Comunitatea Politică Europeană (CPE) şi Comunitatea Europeană pentru Apărare, reprezintă primele încercări (nereuşite) de coordonare a afacerilor externe şi de creare a unei armate unite.
1961-1962. Planul Fouchet.
Anii 70. CPE II. Poate fi privit ca un precedesor al al actualului Consiliu European. Reprezintă prima incercare semi-formalizată de a stabili o politică externă coordonată.
1986. Actul unic european. Politica externă şi de securitate comună (PESC) înlocuieşte Cooperarea politică Europeană.
1992. Tratatul de la Maastricht (amendat în 1999 de Tratatul de la Amsterdam). PESC face parte din pilonul II (interguvernamental –confederaţie).
2007. Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în 2009.
4. ÎNALTUL REPREZENTANT pentru PESC, conform Tratatului de la Lisabona
Rezultatul deceniilor de negocieri în privinţa politicii externe îl reprezintă naşterea instituţiei Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate precum şi articolele din Tratatul Unic European şi din Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene. Ca o ironie (sau poate ca o reuşită), primul Înalt Reprezentant provine din ţara care s-a împotrivit cu vehemenţă ideii ca afacerile externe să ajungă sub incidenţa Bruxelles-ului.
La reuniunea informală din Bruxelles din 19 noiembrie 2009, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie, şefii de state şi guverne ai UE au căzut de acord asupra numirii dnei. Catherine ASHTON ca Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate[13]. Alegerea d-nei Ashton a fost pusă de unii observatori pe seama eşecului lui T. Blair de a fi numit Preşedinte al Consiliului European, Marea Britanie insistând ca măcar funcţia de ministru de externe a uniunii să îi fie acordată. Au existat zvonuri conform cărora românul Adrian Severin ar fi avut mari şanse de a ocupa funcţia de Înalt Reprezentant[14].
Înaltul Reprezentant exercită, în afaceri externe, funcţiile care erau exercitate de preşedinţia semestrială a Uniunii, Înaltul Reprezentant pentru PESC (Politica externă şi de securitate comună) şi Comisarul pentru relaţii externe.
Conform articolelor 18 şi 27 ale TEU, Înaltul Reprezentant:
• Conduce Politica externă şi de securitate comună a Uniunii;
• Contribuie prin propunerile sale la dezvoltarea acestei politici, pe care o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului, asigură implementarea deciziilor adoptate în acest domeniu;
• Prezidează Consiliul Afaceri Externe;
• Este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. Asigură consistenţa acţiunilor externe ale Uniunii. Este însărcinat în cadrul Comisiei cu responsabilităţile care îi revin în domeniul relaţiilor externe şi cu coordonarea altor aspecte ale acţiunilor externe ale Uniunii;
• Reprezintă Uniunea în chestiuni referitoare la politica externă şi de securitate comună, conduce dialogul politic cu părţile terţe în numele Uniunii şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale;
• Exercită autoritate asupra Serviciului European pentru Acţiune Externă şi asupra delegaţiilor Uniunii în statele terţe şi la organizaţiile internaţionale.
Pentru îndeplinirea mandatului său, Înaltul Reprezentant este asistat de către un Serviciu European pentru Acţiune Externă. Beneficiază de susţinerea serviciilor Consiliului şi Comisiei, după caz..
Articolul 18 TUE
(1) Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei, numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeaşi procedură.
(2) Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici şi o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acţionează în mod similar şi în ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare comună. (3) Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe.
(4) Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. Acesta asigură coerenţa acţiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilităţile care îi revin acesteia din urmă în domeniul relațiilor externe și cu coordonarea celorlalte aspecte ale acțiunii externe a Uniunii. În exercitarea acestor responsabilități în cadrul Comisiei, şi numai cu privire la aceste responsabilități, Înaltul Reprezentant se supune procedurilor care reglementează funcționarea Comisiei, în măsura în care acest lucru este compatibil cu alineatele (2) și (3).
Articolul 27 TUE
(1) Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care prezidează Consiliul Afaceri Externe, contribuie prin propunerile sale la elaborarea politicii externe şi de securitate comune şi asigură punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliul European şi Consiliu. (2) Înaltul Reprezentant reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la politica externă şi de securitate comună. Acesta desfăşoară, în numele Uniunii, dialogul politic cu terții şi exprimă poziția Uniunii în cadrul organizațiilor internaționale şi al conferințelor internaționale. (3) În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susținut de un serviciu european pentru acțiunea externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre și este format din funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului și ale Comisiei, precum şi din personalul detaşat al serviciilor diplomatice naționale. Organizarea şi funcționarea serviciului european pentru acțiunea externă se stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European hotărăşte la propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European şi cu aprobarea Comisiei.
Art. 2. TFUE
(4) Uniunea este competentă, în conformitate cu dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună.
Articolul 218 TFUE
(ex-articolul 300 TCE)
(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale articolului 207, acordurile dintre Uniune şi țări terțe sau organizaţii internaționale sunt negociate şi încheiate în conformitate cu procedura de mai jos.
(2) Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile.
(3) Comisia sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, în cazul în care acordul în cauză priveşte exclusiv sau în principal politica externă şi de securitate comună, prezintă recomandări Consiliului care adoptă o decizie de autorizare a începerii negocierilor şi desemnează, în funcție de domeniul acordului în cauză, negociatorul sau şeful echipei de negociatori a Uniunii.
(4) Consiliul poate adresa directive negociatorului şi poate desemna un comitet special, negocierile trebuind să fie conduse în consultare cu acest comitet.
(5) Consiliul, la propunerea negociatorului, adoptă o decizie care autorizează semnarea acordului și, după caz, de aplicare a sa cu titlu provizoriu înainte de intrarea în vigoare.
(6) Consiliul, la propunerea negociatorului, adoptă o decizie privind încheierea acordului. Cu excepția cazului în care acordul se referă exclusiv la politica externă şi de securitate comună, Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului: (a) după aprobarea Parlamentului European în următoarele cazuri: i) acorduri de asociere; ii) acord privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale; iii) acorduri de instituire a unui cadru instituțional specific prin organizarea procedurilor de cooperare; iv) acorduri care au implicații bugetare importante pentru Uniune; v) acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului European. În caz de urgență, Parlamentul European și Consiliul pot conveni un termen pentru aprobare; (b) după consultarea Parlamentului European, în celelalte cazuri. Parlamentul European emite avizul într-un termen pe care Consiliul îl poate stabili în funcție de urgența problemei. În absența unui aviz emis în acest termen, Consiliul poate decide.
(7) Prin derogare de la dispozițiile alineatelor (5), (6) și (9), la încheierea unui acord, Consiliul poate împuternici negociatorul să aprobe, în numele Uniunii, modificarea acordului, în cazul în care acesta prevede că aceste modificări trebuie adoptate conform unei proceduri simplificate sau de către un organism creat prin respectivul acord. Consiliul poate însoți această împuternicire de condiții speciale.
(8) Pe parcursul întregii proceduri, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.
Cu toate acestea, Consiliul hotărăște în unanimitate în cazul în care acordul se referă la un domeniu pentru care este necesară unanimitatea în vederea adoptării unui act al Uniunii, precum și în cazul acordurilor de asociere și al acordurilor prevăzute la articolul 212 cu statele candidate la aderare. Consiliul hotărăște de asemenea în unanimitate în ceea ce privește acordul privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; decizia privind încheierea acestui acord intră în vigoare după aprobarea sa de către statele membre, în conformitate cu normele lor constituționale.
(9) Consiliul, la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, adoptă o decizie privind suspendarea aplicării unui acord și de stabilire a pozițiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii în cadrul unui organism creat printr-un acord, în cazul în care acest organism trebuie să adopte acte cu efecte juridice, cu excepția actelor care modifică sau completează cadrul instituțional al acordului.
(10) Parlamentul European este informat de îndată și pe deplin pe parcursul tuturor etapelor procedurii.
(11) Un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obține avizul Curții de Justiție cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Curii, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor.
CONCLUZII
Este greu de crezut că actualul Înalt Reprezentant ar fi putut negocia multe dintre convenţiile CEE (devenita UE), Convenţia de la Lome, spre exemplu, semnată la 28 februarie 1975 între CEE şi ţările în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP), şi intrată în vigoare în aprilie anul următor. În caz de conflict armat N.A.T.O rămâne organizaţia de bază, ţarile atlantiste (Marea Britanie, Olanda) neagreând ideea unei capacităţi de apărare în afara acestei alianţe[15]. Înaltul Reprezentant nu are deocamdată o putere decizională sporită[16], În sprijinul acestei afirmaţii prezentăm în anexă un comunicat al cărui titlu este mai lung decât conţinutul.
Originalitatea naturii juridice a instituţiei Înaltului Reprezentant reiese din[17]:
- este numit de o instituţie UE (Consiliul European)
- nu este supus votului de încredere sau aprobarii Parlamentului European
Se poate spune ca Înaltul Reprezentant reprezină o imixtiune a Consiliului în Comisia Europeană.
Spre deosebire de alte politici comune, cum ar fi politica piscicola comuna, PESC este „comună” doar până în momentul în care ţările membre pot identifica interese politice externe comune[18]. Chiar dacă PESC nu inlocuieşte politica externă a ţărilor membre, ea există în mare parte în tandem cu aceasta. Marea provocare a Înaltului Reprezentant o reprezintă sarcina de a se asigura că actorii diplomatici vor „cânta aceiaşi melodie”, în virtutea „spiritului de loialitate şi solidaritate mutuală”.
Totuşi, este încă greu a-i răspunde domnului Kissinger[19].
Îi oferim telefonul Preşedintelui Consiliului European deoarece: Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. (art. 15, TUE).
După cum am văzut mai sus, este necesar să îi punem la dispoziţie şi numarul de telefon al Înaltului Reprezentant. Din fericire agenda este electronică, iar dl. Kissinger va putea să îşi noteze numerele de telefon ale membrilor Consilului Uniunii Europene, în cazul în care doreşte să semneze un acord cu UE în ceea ce priveşte mediul, comerţul, dezvoltarea, industria textilă, pescuitul, ştiinţa, tehnologia sau transportul. Domnul Kissinger, dacă a citit art. 17 din TUE, cu siguranţă va dori să afle numerele de telefon ale membrilor Comisei Europene pentru că acolo se prevede: “Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta (Comisia) asigură reprezentarea externă a Uniunii”. Nu-l mai plictisim pe dl. Kissinger, dar colaboratorilor săi le oferim numerele de telefon ale membrilor directoratului de Relaţii externe – DG RELEX, acest directorat din cadrul Comisiei Europene contribuind la formularea politicii externe a Uniunii[20], iar pentru că în cadrul Parlamentului European există Comisia pentru afaceri externe care este competentă în chestiuni privind consolidarea relaţiilor politice cu ţările terţe[21] vom furniza şi numerele de telefon ale membrilor acestei comisii.
Iar dacă domnul Kissinger (ar) vrea sa bombardeze Libia, ar fi bine să fie în posesia numerelor de telefon ale preşedintelui Franţei, premierilor Marii Britanii şi Italiei şi eventual al cancelarului Germaniei. Pentru că, în ciuda atâtor numere de telefon, deocamdată Europa nu îi va răspunde...
[1] Astfel incepe przentarea UE pe site-ul oficial: http://europa.eu/about-eu/basic-information/index_ro.htm
[2] Mai exact la cronicarul Isidor de Badajoz care face referire la armata lui Charles Martel şi lupta de la Poitiers din anul 732descriind armata "europenilor" în luptă cu musulmanii) sursa : Cezar Bîrzea, “Politicile şi Instituţiile Uniunii Europene”, Bucuresti, 2000, pag 14. .
[3] Îi amintim aici, folosind ca sursa volumul lui Constantin Buşe „Din Istoria relaţiilor internaţionale – studii”, editura Enciclopedică, Bucureşti 2009, pe Nicolae Titulescu, I.G. Duca, Aristide Briand cu al său Plan Briand, pag 261, 267.
[4] Adică tratatul CECO
[5] I s-a spus Comisia Europeană
[6] I s-a spus Consiliul European
[7] I s-a spus Parlamentul European.
[8] (John B avea veri care îi erau şi asociaţi, în alte oraşe; Jaques F nu era era un fan al unuia dintre verii lui John B, Sam; Hans G după ultima mare luptă se trezise cu are casa divizată etc),
[9] Jan Zielonka, “Paradoxes of European foreign policy”, Ed. Klwer Law International, 1998, pag 27, sursa internet: http://books.google.com/books?id=R2DTYougOWkC&pg=PA15&hl=ro&source=gbs_toc_r&cad=4#v=onepage&q&f=false
[10] Spre exemplu conflictul din Libia, Germania opunându-se războiului sau recunoaşterea Kosovo
[11] Preluate din Christopher Booker, Richard North, „Uniunea Europeana sau marea amăgire”, ed. Antet, 2004
[12] Ministrii de externe ai fiecareia dintre ţarile care deţinuse, deţinea şi urma sa deţină preşedinţia CEE.
[13] FIŞA DE INFORMARE NR. 64, Întocmit: Călin RACOŢI sursa internet: http://www.cdep.ro/afaceri_europene/afeur/2010/fi_605.pdf
[14] Dan Nita, Eduard Dragomir, Instituţiile uniunii europene, conform tratatului de la Lisabona , Ed. Nomina Lex, 2009, pag . 326.
[15] Dorel Buşe, „Relaţia NATO-UE şi securitatea Europeană”, Univers Strategic, Revistă Universitară Română de Studii de Securitate, nr. 1/2010, sursa internet: http://iss.ucdc.ro/revista-pdf/us1.pdf?us1=
[16] Poate de aceea a şi fost aleasă doamna Ashton, o figură prea puţin cunoscută şi supusă multor ironii, una dintre acestea fiind că în momentul în care a fost interzisă purtarea în public în Franţa a vălului (burqa) de către femei, a fost acceptată o singură excepţie: d-na Ashton...
[17] Madalina Virginia Antonescu, Instituţiile Uniunii Europene în perioada Post Nisa, ed. Lumen, 2009, pag 450
[18] Dieter Mahncke,Alicia Ambos,Christopher Reynolds European foreign policy: from rhetoric to reality? Bruxeles, 2004, sursa internet: http://books.google.com/books?id=kT3-tmB7SlQC&pg=PA27&hl=ro&source=gbs_toc_r&cad=3#v=onepage&q&f=false
[20] Dan Nita, Eduard Dragomir, op. Cit, pag 356.
[21] Ibid, pag. 200.
Comentarii
Trimiteți un comentariu